Blestemul celei uitate #Wattys2016

Cupola de cleștar

  {Corectat}

Primul lucru pe care îl simți Lyra fu o lovitură puternică la cap, suficientă pentru a-i reaminti evenimentele petrecute în urmă cu doar câteva minute.
Sau cel puțin pentru ea trecuseră doar câteva minute.

Fruntea îi era așezată pe o suprafață netedă și rece, ceea ce-o ajuta să rămână trează și să nu cadă din nou în somnul ei adânc.

Era încă adormită și se simțea obosită, ochii ei fiind grei ca plumbul, iar prin ploapele închise putea vedea lumina de afară. Se sili să îi deschidă, deși aceștia i se zbăteau de la lumina roșiatică a ultimelor raze de soare ce se scurgeau în pământ cu fiecare secundă ce trecea, și descoperi că stătea rezemetată pe un geam de sticlă.

Putea să vadă cum trecea cu o viteză uluitoare deasupra unei păduri cu frunzele roșiatice ca milioane de palme însângerate puse la un loc.

Cerul căpătase o nuanță violetă ce devenea din ce în ce mai întunecată, iar soarele părea o bilă imensă de foc.

Peisajul i se păru aproape normal, după  ultimele evenimentele petrecute, dar când văzu un stol de păsări zburând prin fața ochilor își reaminti că încă nu se inventaseră mașinile zburătoare când plecase de acasă pentru a da Testul.

De această dată se trezi de-a binelea și își ridică capul încă amorțit pentru a da ochii cu Maestra Sidonia, care era așezată pe bancheta din fața ei privind-o fix și inexpresiv.

Purta o robă de culoare mov, din mătase, cusăturiile strălucind în razele soarelui care apunea, iar buclele sale brunete, prinse odată într-o împletitură în formă de „V" acum erau acoperite de o pălărie țuguiată vrăjitorească.

Își simțea capul greu și era încă amețită de la trezirea bruscă, iar oasele ei erau încă înțepenite de la poziția incomodă în care dormise.

Își trosni degetele de la mâini în timp ce o privea pe Maestra Sidonia așteptând din partea ei cel mai mic semn că a observat-o, însă femeia, cine știe în ce moment, își scoase o revistă și rezolva pagina cu rebusul.

Lyra se uită la dânsa și la foaia pe care o ținea, însă niciunul din pătrățele albe nu fusese completat nici măcar cu o literă deși pixul zgâria foaia cu zgomotul său specific!

Poate că ieri asta i s-ar fi părut un lucru ciudat, dar după ce vorbești cu statui vii și treci prin pereți ca prin apă, asta ți se pare o nimica toată.

    — Nu-ți face griji, peste puțin timp o să poți vedea și tu cerneala invizibilă, trebuie doar să îți formezi ochiul.

Pe Lyra n-o prea interesase de ce nu poate să vadă scrisul Maestrei, într-un fel se aștepta să existe și cerneala invizibilă. Pe ea o interesa unde este și încotro se îndreaptă.

   — Unde mă duci? Întrebă Lyra cu vocea subțiată de frică.

Până la urmă se afla singură într-o mașinărie zburătoare însoțită, probabil, de o vrăjitoare pe care nu o cunoscuse acum o zi. Trebuia să fie un fel de răpire, nu?

    — Spre Wintermark desigur, și te rog să mi te adresezi cuviincios. Sunt corecte și formele de adresare Maestră sau doamnă.

    — Si unde e mătușa mea? Și ce e asta? Cum de zburăm, este un avion?

Întreba atât de repede încât nu-i lăsa Maestrei răgaz să găsească vreun răspuns la toate întrebările ei și nici să îi facă observație pentru a doua oară, însă imediat ce suspină zgomotos îi răspunse: