Blestemul celei uitate #Wattys2016

Demonul și Ora Ființelor magice

Când deschise ochii Lyra recunoscu imediat peisajul. Se afla în camera luminoasă cu valurile mișcătoare de ceață.
Fără să își dea seama deja alerga către munctul negru, singura formă de culoare din acel tărâm infinit și alb. Doar că de aceasta dată forma neregulată nu se materializă în Maestra Sidonia cum se întâmplase în alte zile, ci într-o alta persoană care o privea cu ochii săi negrii.

Părul brunet îi încadra perfect fața, iar ochii abisali îi străluceau și ei pe pielea albă, aproape transparentă.

Și atunci Lyra își dădea seamă că se uită la propria persoană, și nu ca reflexia a ei cum se văzuse de atâtea ori. Ci chiar o ființă în carne și oase.

– Cine ești? De ce arăți ca mine?

Însă ea, adică sosia ei, începu să se plimbe prin cameră ca o felină în cușcă. Deși arătau identic, mersul îi era diferit, de parcă nu avea nici o teamă de nimic. Chiar și ochii îi păreau mai strălucitori și plini de viață decât i-a avut Lyra vreodată.

– Eu? Știi cine sunt. Dar tu? Tu ești doar un om egoist care se gândește doar la el.

Privirea Lyrei se întunecă.

– Ești un demon.

Demonul se aproprie de ea, fără zgomot. Era doar la centrimetri distanța de fața Lyrei, iar respirația demonului îi gâdila pielea.

– Așa este. Dar asta nu este o halucinație. Ți-am atins inima, iar ăsta este adevărul din sufletul tău.

Lyra fu nevoită să își înfigă unghiile în palmă pentru a se abține să nu îi dea o lovitură zdravănă sosiei sale.

– Nu mă lua cu prostiile ăstea. Știu că îmi zici cuvintele care consideri că o să mă rănească cel mai mult, dar nu îți va merge.

Râsetul demonului răsună atât de strident încât o făcu pe Lyra să tresară. Deși avea vocea ei, fata niciodată nu își amintea să fi râs cu o asemenea tonalitate care să dea fiori reci celor care o aud.

– Oh...credeam că mă folosesc de ceea ce e mai rău și dureros din inima ta. Dar văd că nu ești afectat. Mă întreb de ce oare?

Demonul se învârti în jurul Lyrei, examinând-o după care se opri iar iar în fața ei.

– Ce prostuță sunt, bineînțeles că nu v-au trimis neprotejați la un demon de clasa mea. Ai pecetea mea, copil prost. Era și logic să ți-o dea, până la urmă nu ai fi avut nici o șansă aici.

– Destul! Renunță odată și dă-mi bagheta ta!

Demonul se retrase câțiva pași, iar din piele începea să rămane un strat gros de fum, ce mirosea a putrefacție. Fata fu nevoită să își acopere nasul și să respire pe gură pentru a nu vomita.

– Te crezi mare vrăjitoare pentru că ești un Sincace, nu? Ei bine nu e așa, bagheta asta a avut mulți posesori, toți fiind printre cei mai puternici vrăjitori ai lumii. Iar tu, nu ești vrednică pentru puterea ei.

De această dată demonul se transformă într-o persoană pe care Lyra nu o recunoștea. Semăna cu un înger, doar aripile păreau greșite din înfățișarea ei. Negre și nedete. Scurte și uleioase.