SUGAR ✔

Capitolul XIV - E prietenul meu! (Part. II)

Unul dintre noi o să regrete acel sărut. Ştiu asta pentru că, eu, deja am început să-l regret. Şi totuşi cum poţi regreta faptul că un bărbat atât de superb ca el te-a găsit suficient de atrăgătoare încât să te sărute?

Răspunsul mi-a venit în minte sub forma unui nume: Adam.

Bineînţeles că aveam tot dreptul din lume să sărut pe oricine îmi doream, nu eram legată de Adam şi ultima oară când verificasem, el încă avea un copil cu Melanie, dar cu toate astea simţeam cum remuşcarea şi groaza începuseră să pună stăpânire pe mine.

Remuşcare pentru că eram ieşită dintr-o relaţie de patru ani de zile de doar o lună şi jumătate. Aveam impresia că îl trădez pe Adam doar uitându-mă la bărbatul de lângă mine.

Groază pentru că DUMNEZEULE. MARE.

M-a sărutat.

El e cel care a iniţiat sărutul.

Din milă, pufni o voce în căpşorul meu. Îi e milă de tine, Harley. În situaţia ta patetică şi toată încurcătura asta amoroasă cu Adam şi Melanie se vede pe el. Doar a trecut prin aceleaşi chestii, nu-i aşa? Cu fratele lui şi cu Danielle? Măi, măi, cine ar fi crezut că breaza Harleen Tealery Queen nu e decât o altă târfuliţă, undeva în străfundul sufletului.

Străfund, mă rog!

Maşina coteşte şi se opreşte la un semafor, unde, după mine, aşteptăm deja de ani de zile. Vreau doar să se mişte, ştiu că nu o să zică nimic dacă e concentrat la drum. Ultimul lucru pe care mi-l doresc e să pornească o conversaţie despre sărut. Nu m-am bucurat niciodată mai tare când cineva a ştiut să-şi ţină gura închisă.

Ajungem într-un final şi la firmă, după alte câteva indicaţii rostite de mine pe un ton încordat. Mă bucur văzând clădirea modestă ce se înălţa mândră şi strălucea sub razele soarelui.

-Vrei să mai intrii şi tu? Durează doar câteva minute..., sugerez eu cu subtilitate.

Nicholas se încruntă - am trecut din nou la Nicholas, eh? - iar muşchii feţei se luptă să nu dea de gol dezamăgirea pe care o simte.

-Parcă spuneai că vrei să-mi arăţi Cubul, murmură el încurcat.

-Oh! Oh! Bine. În regulă, hai să mergem.

-Pot aştepta aici, nu e nicio problemă, răspunde el relaxându-se în scaun şi adoptând din nou acea mină de eu sunt Nicholas Armstrong, iar pe mine nu mă dezamăgeşte nimic. E din nou rece. Vechiul Nick.

Vechi? Dar când a fost vreodată nou?

Când te-a sărutat, şuieră pe un ton piţigăiat aceeaşi voce.

-Haide! Chiar vreau să-ţi arăt în jur - vine replica mea acompaniată de un zâmbet pe jumătate convingător.

Încuvinţează şi opreşte motorul, după care mă urmează spre intrarea firmei. Collin, paznicul între două vârste şi primul om pe care l-am angajat aici atunci când am deschis firma, îmi ţine uşa deschisă şi zâmbeşte călduros atunci când mă vede.

-Bună ziua, Harley, dragă! Nu mă aşteptam să te văd pe aici.

-Bună, Collin! Şi eu mă bucur să te revăd, îi surâd. El e Nicholas Armstrong, spun, gesturând spre Nicholas ce stă aproape lipit de spatele meu.

-Mă bucur să vă cunosc, domnule Armstrong.

-Asemenea, domnule...Nicholas se opreşte şi se uită încurcat la Collin, cel din urmă chicoteşte şi îi strânge mâna cu putere.