SUGAR ✔

Capitolul IV - Ţi-ai murdărit mâinile?

Îi arunc o ultimă privire stânjenită lui Nicholas înainte să mă avânt în dormitor şi să răscolesc în dulap după haine bune de purtat. Vremea, vremea! Cum o să fie vremea în seara asta? mă întreb exasperată punând pe lângă mine un top absolut superb de culoare trandafirie, dar mult prea decoltat.

-Diavolul de Katrina, bombăn eu încruntată, aruncând top-ul pe podea şi trecând la secţiunea de rochii. Nici măcar nu aveam habar în ce trebuia să mă îmbrac. Unde avea să mă ducă? La un restaurant să mâncăm ceva, sau într-un club? Sau poate la cazino.

Doamne.

Aleg o rochie de culoarea mentei ce avea să se asorteze minunat cu părul meu şi smulg pijamalele de pe mine, grăbindu-mă să îmi trag rochia peste cap. E dintr-un material uşor şi moale, şi îmi atârnă fluid peste talie şi şolduri până deasupra genunchilor. Da, îmi place. Încalţ perechea de pantofi pe care am purtat-o astăzi, pentru că e prima încălţăminte care îmi iese în cale, după care îmi împletesc părul într-o coadă lejeră ce-mi atârnă uşor între omoplaţi. Sunt aproape gata, tot ce trebuie să fac e să-mi iau geanta telefonul şi portofelul şi pot să plec.

Ca la un semn, telefonul începe să vibreze insistent făcându-mă să mă opresc în pragul uşii dormitorului. Ridic privirea spre Nick, care mă aşteaptă liniştit în acelaşi loc în care-l lăsasem. Nu pare deloc stânjenit, ba chiar are o atitudine relaxată şi pare nerăbdător să ne începem seara. Răscolesc conţinutul genţii până dau de telefon. Simt cum sângele îmi îngheaţă în vene când văd faţa zâmbitoare a lui Adam zâmbindu-mi strălucitor de pe ecranul telefonului. Vibraţiile se domolesc treptat, iar apelul se întrerupe doar ca în câteva secunde să pornească din nou. Îmi dau seama că nu o să renunţe aşa uşor şi cel mai bine ar fi să nu-l ignor.

-Scuză-mă trebuie să iau apelul ăsta. E Adam! îi clarific eu lui Nick care se încruntă uşor înainte să strângă din umeri resemnat. Inspir adânc şi răspund: De ce mă suni la o oră atât de înaintată, domnule Blake?

-Harl'! murmură el. Indentificam o undă discretă de dulceaţă în glasul lui, ceea ce însemna că nu avea să-mi placă deloc ce avea să-mi spună.

-Adam, îl imit eu ţâţâind nervoasă. Voiam doar să plec şi să mă distrez. Ceream prea mult?

-Voiam să-ţi mulţumesc pentru serviciile prestate, am fost răsplătiţi pe măsură! pufni el ironic şi oarecum enervat.

Probabil se auzise momentul în care îmi căzuse faţa, pentru că Nicholas îşi ridică privirea din pământ privindu-mă curios. Am simţit cum mă înroşesc, iar o umezeală fierbinte, foarte cunoscută, mi se strânse în ochi. Doamne, nu! Nu aici. Nu acum, te rog! implor în gând, ultimul lucru pe care mi-l doream era să încep să plâng în faţa lui Nicholas.

-Ce vrei să spui? reuşesc să şoptesc pe lângă nodul uriaş ce mi se instalase în gât.

-Vreau să spun că orice ai fi făcut cu noua ta cucerire a mers. Vom fi capabili să plătim salariile şi în următoarele două luni. Felicitări, Harley! În sfârşit am avut parte de o adevărată contribuţie din partea ta, deşi cred că ţi-ai murdărit puţin mâinile! şi cu aceste ultime cuvinte mârâite pe un ton glacial, întrerupse apelul, lăsându-mă să mă holbez la ecranul întunecat al telefonului.

Printre lacrimi l-am văzut pe Nicholas apropiindu-se. Era calm, superb şi cât se poate de stăpân pe situaţie şi văzându-l aşa nu am mai reuşit să lupt cu dorinţa de a plânge. Mă înfrânse cu uşurinţă, făcându-mă să explodez în hohote sfâşietoare de plâns. Genunchii mi se înmuiară şi eram gata-gata să pic din picioare, când două braţe puternice mă cuprinseră de talie susţinându-mi greutatea. Mi-am sprijinit capul de pieptul lui Nick, încercând să opresc toate emoţiile ce mă copleşiră dintr-o dată.