SUGAR ✔

Capitolul XI - Nimeni altcineva.

                                                                          NICHOLAS.

Seara, la recepţia organizată de Joseph, mi-am dat seama cât de nesociabil sunt. I-am urmărit pe mama, Danielle şi Brad, pierzându-se în mulţimea de oameni şi vorbind prieteneşte cu fiecare în parte. Nu mă aşteptam ca tata să organizeze un eveniment atât de mare, până la urmă era o reuniune de familie. Îşi chemase şi colegii de muncă, subalternii sau partenerii de afaceri ce veniseră însoţiţi de tinere domnişoare cu feţe drăguţe şi piept bombat.

Îi eram foarte recunoscător mamei pentru că mă obligase să port un costum, dacă aş fi venit îmbrăcat aşa cum plănuiam, din nou valeţii aveau să fie mai eleganţi ca mine.

(nu tuturor ne place să purtăm costume, bine?)

(nu putem să fim toţi ca Brad.)

Am încercat să discut câte ceva cu diverşi parteneri de afaceri, dar de fiecare dată, în toiul conversaţiei eram lovit de cea mai oribilă formă de repulsie. Mă simţeam scârbit de faptul că aceşti bărbaţi ridicol de bătrâni erau acompaniaţi de tinere fete ce le vânau doar banii şi nimic altceva. Tinerele erau mai mult decât bucuroase să discute cu mine şi au fost mai multe care mi-au făcut ochi dulci.

Stau, acum, pe o bancă, cât mai departe de activităţiile sociale ale invitaţiilor. Plănuiesc să mai rămân vreo jumătate de oră apoi să plec. Singurul lucru bun de aici e şampania, nu e de mirare că am reuşit să iau una de pe masă şi să mă bucur singur de ea.

Câteva clipe le-am petrecut singur, ascuns de umbra unei tufe uriaşe de trandafiri, când o siluetă se profilă pe decorul colorat al amurgului şi ocupă locul liber de pe bancă. Persoana era mai precis o ea. O femeie de vârsta lui Brad, cred, incredibil de atrăgătoare şi o rochie vaporoasă ce nu lăsa prea multă imaginaţie.

Îşi aruncă pe spate părul blond şi îmi zâmbeşte. O privesc surprins.

-Bună, mă salută cu grijă, de parcă aş fi fost nu ştiu ce animal sălbatic gata-gata să o atac. Încuvinţez în semn de salut şi ridic curios o sprânceană. Ce naiba vrea?

-Numele meu e Christine.

-Nicholas, bălmăjesc întinzând o mână în direcţia ei şi scuturându-i-o scurt. E o femeie foarte delicată, remarc eu. Surâde enigmatic şi îşi răsuceşte întregul corp spre mine, aplecându-se puţin înainte.

-Ştiu cine eşti, draga Nicholas. Toată lumea ştie cine eşti. Chicoteşte din nou şi îmi imită gestul de mai devreme - ridică o sprânceană în direcţia mea şi continuă pe un ton acuzator: Oaia neagră a familiei. Cel ce refuză să-şi recunoască tatăl.

Pufnesc.

-Ah, desigur. Ştii, draga mea Christine, cumva mă aşteptam să ai până în douăzeci de ani. Astea necoapte îi plac cel mai mult lui Joseph.

Ochii, de un albastru spălăcit, transparent, i se aprind de mânie, iar dacă privirea ar putea ucide eu aş fi fost mort de vreo cincisprezece secunde.

-Sunt mai în vârstă decât tine şi nu-ţi permit să-mi vorbeşti aşa, mucosule!

-Mucos e el pentru că se ascunde după o femeie şi te aruncă pe tine în faţă ca să mă facă să-i vorbesc. Joseph a rămas la fel de penibil.

-Ai grijă... mârâie printre dinţii încleştaţi.

Pufnesc din nou şi mă ridic de pe banca, luând şi sticla aproape goală după mine. Înainte să plec mă întorc să îi vorbesc din nou Christinei.