SUGAR ✔

Capitolul XV - M-am făcut de râs.

Nu mi-a luat în seamă lacrimile, sau suspinele tot drumul înapoi spre casă, nici măcar nu a încercat să-mi vorbească, iar eu m-am bucurat de tăcerea plăcută pe care mi-o oferea. În faţa ochiilor mi se repetau aceleaşi imagini, buze frângându-se de supărare şi nişte ochi albaştri ce se înecau în lacrimi amare, nevărsate.

Adam.

Îmi muşc buza de jos ca să opresc un alt hohot de plâns ce îmi urcă în gât. Sunt atât de obosită - atât de obosită să-mi plâng sufletul după el, sau din cauza lui. Vorba aia - de tine mi-e milă, dar de mine mi se rupe sufletul. Camioneta lui Josh, Lorraine Numărul Unu, coteşte mut şi intră în cartierul liniştit, primitor şi prietenos, în care locuiam.

Una, două, trei - case pe lângă care am trecut.

-Te urăsc!

-Mi s-a mai spus.

Patru, cinci, şase - case pe lângă care am trecut.

-Strici totul!

-Mda, mi s-a mai spus.

La a şaptea casă, cea marcată cu numărul 67, lacrimile încetează să mai curgă. Prin ceaţa provocată de durerea asurzitoare din piept, văd o siluetă înaltă, solidă plimbându-se pe aleea din faţa garajului şi vorbind la telefon.

E Sage şi nu pare deloc fericit.

Nicholas claxonează, iar Sage ridică o pereche de ochi furioşi în direcţia noastră. Nicholas îi face semn să se dea de pe alee, ca să poată parca, şi în acelaşi timp îi aruncă tânărului francez un zâmbet batjocoritor - obişnuitul lui zâmbet batjocoritor.

În cele din urmă, Sage se retrage, murmurând câteva cuvinte şi întrerupe apelul, urcând val-vârtej treptele ce duc către intrarea în casă.

Nick zăboveşte câteva clipe cu mâinile pe volan, iar eu mă întreb dacă are de gând să parcheze nenorocita de maşină. Priveşte pierdut în zare, cu mâinile încleştate pe volan de parcă viaţa lui ar fi fost susţinută de cercul acoperit de piele.

Într-un final, parcă auzindu-mi gândurile iscoditoare, parchează maşina la milimetru. Cobor din cabina camionetei fără să îl mai aştept. Simt că vrea să-mi spună ceva, dar nu am curaj să întreb ce.

-Mă descurc eu cu plasele, îmi vorbeşte el pe un ton grav, accentuat de acea pereche sfredelitoare de ochi auri.

-Nu este nevoie... încerc eu să-l refuz.

-E în regulă. Mă descurc, voiam doar să te întreb -

Te rog să nu. Te rog să nu. Te rog să nu.

Dacă pomeneşti de sărut am să te lovesc în boaşe. Nu ştiu cum, dar o s-o fac, şi o să te doară.

- dacă mai vrei să vii deseară cu mine la expoziţie, termină el cu o oarecare încordare în voce.

MULŢUMESC. DOAMNE.

-Bineînţeles, am zis deja că da! exclam eu şi mă forţez să-i zâmbesc.

-Mă gândeam că...

-Da?

-Nimic, nu contează, vine replica lui, apoi se întoarce să scoată cumpărăturile de parcă nu s-ar fi întâmplat nimic.

Ridic din umeri şi îndrăznesc să-mi dau ochii peste cap în direcţia lui, ştiind sigur că nu mă vede. Urc treptele două câte două şi mă grăbesc să ajung în camera mea - nu am chef nici de mama, nici de Josh şi cu atât mai puţin de Damon sau Lily.