SUGAR ✔

Epilog

                                                                                                 NICHOLAS

Mă trezesc cu un gust amar în gură și forfotă în fața ușii camerei mele. Privesc în jur, aproape nerecunoscând împrejurimile. După ce reușesc să mă adun, observ că am adormit căzut lângă canapeaua din livingul camerei de hotel pe care o folosesc când mai rămân la Sinner.

Mă încrunt.

Cu siguranță am avut în plan să merg acasă, deci cum se face că am rămas la hotel? Și cine mă caută la o oră atât de înaintată? Privesc iute spre fereastra deschisă. Nici măcar nu s-a luminat de zi. Suspin încetișor și mă ridic în patru labe, ca mai apoi să mă forțez să stau drept.

Nu-mi amintesc nimic. Nimic. Cum dracu' am ajuns înapoi la Sinner?

Și mai important...cât am băut?

Doamne, bătăile alea nu mai încetează.

-Vin imediat! urlu, gândindu-mă că dacă e unul dintre angajații mei, cineva o să rămână fără slujbă.

Îmi târăsc picioarele spre ușă. Mintea îmi lucrează cu o sută de kilometrii pe oră. Încerc să-mi amintesc ceva, un fragment, o imagine care să mă ducă până în punctul în care sunt acum, dar nu-mi vine nimic în minte. În jurul meu totul e surprinzător de curat, toate par la locul lor. Știu doar că am plecat din cafeneaua în care m-am întâlnit cu Brad cu un singur gând - să beau ceva ca să-mi țin emoțiile sub control și să nu mă întorc ca să-i dau o mamă de bătaie.

(cu toate că merită din plin)

Pun mâna pe mâner în timp ce-mi verific telefonul, am o mulțime de apeluri pierdute de la Damon, mama, Brad și văd vreo două și de la Harley. Oare de ce m-a sunat? Răsucesc mânerul în timp ce scriu un mesaj pentru Damon. Persoana ce se află de partea cealaltă a ușii își drege glasul, iar când îmi ridic capul sunt orbit de lumina unei lanterne.

-Nicholas Armstrong? întreabă un bărbat cu o voce groasă.

Mă încrunt la cei trei polițiști ce stau la ușa mea, alături de Olivia și Marco. Îi întreb pe cei doi din priviri ce se întâmplă, dar tot ce primesc în schimb sunt niște ochi mari, disperați și apoși.

-Da? răspund eu calm, deși aș vrea să urlu.

Ce se întâmplă? Ce se întâmplă? Ce se întâmplă?

Doi dintre ei pășesc înăuntru și instinctiv fac un pas înapoi.

-Domnule Armstrong, sunteți arestat pentru uciderea lui Damon Sparkleglance. Aveți dreptul să nu spuneți nimic. Orice veți spune poate și va fi folosit împotriva dumneavoastră într-o curte de judecată. Aveți dreptul să vorbiți cu un avocat și să aveți un avocat prezent în timpul oricărui interogatoriu. Dacă nu vă permiteți un avocat, vă va fi furnizat unul pe cheltuiala guvernului.

Unul dintre polițiști a spus asta dintr-o singură suflare, iar înainte să pot reacționa sunt pus la pământ și încătușat. Cei doi polițiști ce au înaintat spre mine mai devreme mă ridică brusc în picioare și sunt împins cu forță afară din camera mea de hotel. Abia după câteva secunde realizez ce mi s-a spus.

Damon.

Ucis.

Și ei cred că eu am făcut-o.

Stau într-o cameră de interogatorii de mai bine de patru ore, sau cel puțin așa spune ceasul atârnat de perete. Mi-au scos cătușele și de vreo câteva minute îmi tot frec încheieturile ce au sângerat din pricina faptului că m-am zbătut și am urlat și am făcut tot posibilul să-mi jur nevinovăția.