SUGAR ✔

Prolog

O bătaie uşoară în uşă mă făcu să tresar, sărind cât mai departe de oglinda în care mă admiram. Astăzi e ziua cea mare pentru mine. Astăzi e ziua în care nu protestez de felul în care arăt.

Astăzi sunt şi mă simt frumoasă.

Nu aşteptam pe nimeni, cele patru domnişoare de onoare pe care le-am ales, alături de familia mea şi familia viitorului meu soţ îmi dăduseră câteva minute de intimitate înainte de nuntă. Îmi permiteau să plâng de fericire, fără să fiu certată pentru că-mi stric superbul machiaj la care se lucrase atât de mult.

O altă bătaie, de data asta mult mai insistentă şi agitată mă scoase din transă şi reuşind să-mi recapăt glasul am poftit înăuntru pe  oricine se afla de partea cealaltă a uşii.

Oh nu.

-Adam! obiectez exasperată, holbându-mă la bărbatul ce avea să-mi fie soţ în doar câteva minute. Adam ştii că e ghinion să vezi mireasa înainte de nuntă.

-Ştiu, doar că... se oprii în mijlocul propoziţiei, dându-mi posibilitatea să-l analizez din cap până în picioare. 

Tare frumos mai eşti! gândesc eu, un zâmbet făcându-şi loc pe buzele mele. Costumul negru îi venea ca turnat, iar părul, de-o potrivă sălbatic şi de neîmblânzit, era acum aranjat într-o manieră clasică şi atrăgătoare. Tot ce ţinea de Adam Blake era frumos şi incitant, şi încă nu puteam procesa faptul că el urma să fie al meu. Pentru totdeauna.

-Eşti foarte frumoasă, Harleen. De-a dreptul încântătoare, îmi oferi un zâmbet micuţ pe care eu i l-am întors timidă.

-Harleen? întreb cu dulceaţă în glas. Nu mi-ai mai spus aşa de când ne-am întâlnit pentru prima dată. 

-Eşti tare, tare frumoasă! continuă el ignorându-mă pe deplin. Şi nu te merit. Deloc. Niciodată nu te-am meritat. Sunt un prăpădit.

-Adam, dragul meu! murmur făcând câţiva paşi spre el ca să-i cuprind chipul în palme. Nu spune asta. Nu vorbi aşa. Te iubesc, mai mult decât orice, ştii asta.

-Ştiu, zise tandru Adam. Închise ochii, o expresie chinuită traversându-i repede pe chip. Ştiu...

-Dar?

Am sesizat că urma să spună dar. Simţeam cum corsetul rochiei se strânge pe mine, sufocându-mă încet şi ducându-mă în pragul unei morţi chinuitoare şi dureroase. Inima mi se ridică în gât.

Am aşteptat.

-Dar nu pot face asta, termină Adam cu aceeaşi expresie chinuită pe chip. 

Oprindu-mă pentru o secundă, mi-am ridicat privirea din pământ şi i-am analizat chipul. Studiindu-l mai atentă, realizez că nu e nicio urmă de suferinţă pe chipul lui. Doar o undă ştearsă de regret şi satisfacţie sublimă. Încerca să-şi controleze buzele să nu sară într-un zâmbet. 

Fiu de căţ-

-Opreşte-te! îmi strigă Adam în faţă smucindu-mă de lângă el. Ştii că urăsc când faci asta!

-Când fac ce? îi reproşez eu.

-Asta! gestură cu mâinile între noi ca un om nebun. Ştiinţa asta complicată a ta. Urăsc când mă citeşti.

-Eşti un mincinos ridicol, îi zic calm. Furia ii strabatu chipul pentru cateva secunde, apoi, luand o gura de aer in piept zise cu repeziciune. 

-La revedere, Harley.

-Adam...

-Îmi pare rău. Nu. Nu o pot face. La revedere, Harleen! 

-Pentru totdeauna? întreb cu o voce banal de liniştită.

-Pentru totdeauna, încuvinţă el şi părăsi încăperea pe aceeaşi uşă pe care intră. 

Fatalitatea cuvintelor lui nu mă lovi decât când am rămas singură în cameră. Geamătul surd al respiraţiei mele răsuna în încăpere, făcându-mă să realizez cât de singură eram.

-Oh nu! icnesc cu putere. Oh nu, nu, nu, nu, nu! 

Un hohot sfâşietor de plâns îmi vibra în piept şi am deschis gura lăsând toată frustrarea să-mi părăsească trupul. Podeaua îmi fugii de sub picioare, dar spre norocul meu, două braţe puternice mă cuprinseră înainte să cad la pământ, aducându-mă lângă un piept cald şi primitor.

-Harley! vocea îmi şopti în ureche şi nimic mai mult. Foşnetul sunetelor compătimitoare se ridicau în aer ca un nor de înjurături, iar eu mi-am ascuns capul în pieptul fratelui meu mai mare, vrând să nu mai aud nimic.

-Ce s-a întâmplat? Ce s-a întâmplat?! vocea disperată a mamei mele îmi atinse urechile, cauzând alt hohot de plâns să-mi zguduie fiinţa. Harleen, iubito... Scumpa mea? Ce s-a întâmplat?

-Mamă acum nu e timpul, Joshua se răsti continuând să mă legene în braţele lui puternice şi calde. 

-Oh vai, oh vai! gemu mama ducându-şi mâinile la gură şi înghiţind furioasă lacrimile ce ameninţau să i se scurgă pe chip. 

L-am împins pe Joshua cu putere, reuşind să mă eliberez din braţele lui. Machiajul îmi era distrus. Machiajul care se presupunea că mă făcea mai frumoasă, era acum distrus. Se scurgea în şiroaie negre şi albastre pe chipul meu pătat de lacrimi. Câteva ace îmi scăpară din păr, făcându-l să se ridice în poziţii ciudate în vârful capului.

Brusc aveam impresia ca nu pot să respir.

-Dă-o jos! Oh vai, dă-o jos. Mă sufocă! am urlat cât m-au ţinut plămânii, zbătându-mă cu disperare să apuc fermoarul rochiei ce se afla la spate. 

Adam. Adam. Adam. 

Două persoane îmi săriră în ajutor, eliberându-mă din strânsoarea ca de fier a corsetului. Am respirat adânc şi zgomotos, lacrimile continuând să-mi înceţoşeze privirea.

-Mami! am hohotit. Oh, mami, a plecat! 

Am căzut din picioare şi de data asta nu a fost nimeni suficient de rapid ca să mă prindă. 

În acel moment simţeam nevoia să mor.