Imperfect |Book two|

6. În mâinile destinului.

Pășesc pe asfaltul ce pare că se cutremură sub picioarele mele și simt vântul rece ce îmi biciuie fața în timp ce mă apropii de destinație. Înghit în sec de mai multe ori și in sfârșit îmi iau inima în dinți. Dau totul pentru copilul meu! Întunericul era stăpân pretutindeni și pot să mă bucur doar de oprirea ploii. Holul pe care am început să merg îți emana frica. Cărămizile reci și umede dădeau un aer complet înfricoșator, iar lumina foarte, foarte slabă îți dadea impresia unui labirint. Am continuat să merg până ce am ajuns în dreptul scărilor pe care știam cu siguranță că trebuie să le urc. Simțeam încontinuu o prezență în spatele meu, dar pot să jur că nu e nimeni. Am urcat primul etaj. Ultimul etaj e etajul groazei. Am inceput sa gafai dupa cele trei etaje urcate cat mai silentios si cat mai rapid. Am ajuns in sfarsit la al cincilea etaj ce semana cu o hala ce avea foarte multe usi. Am inaintat si din senin mi s-a deschis o usa, semn ca acolo trebuie sa intru. Nu era absolut nimeni pe hol, doar acea usa deschisa indica prezenta cuiva aici. Un scancet mi-a zdrobit ultimul gram de putere pe care-l mai aveam. Era Rose! Am respirat adanc si am scos de la spate pistolul, tinandu-l intr-un fel mai la indemana. Mergeam lipita de perete spre usa. Am inchis ochii si mi-am repetat 'Fie ce-o fi'.

M-am pus in prag cu pistolul in ambele maini, bine pozitionat. In raza mea vizuala a intrat imediat Rose, care se afla intr-un cos si un barbat destul de tanar care semna izbitor cu Sebastyeen. A izbucnit in ras de indata ce m-a vazut si a inceput sa aplaude. Nu intelegeam motivul. Eu doar am ramas asa, cu pistolul indreptat spre el. Ochii mei au analizat rapid incaperea si parea sa fie singur. Am simtit un metal rece in spate si o mana impingandu-ma sa merg inainte.

-Lasa arma! Vocea demonica din spatele meu mi-a ordonat, provocandu-mi un scurt tremurat. Am aruncat pistolul si am intrat in incapere, usa ramanand insa deschisa.
Barbatul a luat pistolul de pe jos si l-a aruncat la o mare distanta de noi, in celalalt colt al camerei.

-Tu trebuie sa fii nevasta lui Styles, nu? Vorbeste el cu un accent usor arabesc daca nu gresesc.
Nu-i raspund, doar ma uit la el cu sila, insa evitandu-i privirea care imi aminteste de privirea nenorocitului.

-De ce nu vrei sa vorbesti, iubito? Nu te mananca nimeni aici. Ranjeste, dintii sai fiind de un alb imaculat.
Doar ascultam scarbita ce zicea.

-A avut dreptate Sebastyeen. Esti o adevarata zeita. Se apropie de mine si eu il imping. Rade din nou de reactia mea. Metalul rece din spate nu mi-a parasit niciun moment spatele si acum se adanceste tot mai mult.

-Las-o! Ordona spre barbatul din spatele meu si acesta se retrage intr-o fractiune de secunda fara sa mai faca o miscare.

Barbatul asta seamana izbitor de tare cu Sebastyenn si atunci cand a pomenit de el mi-a picat fisa. Sigur au vreo legatura, altfel e imposibila asemanarea.
Barbatul din fata mea poarta o helanca neagra ce i se muleaza pe trunchiul bine facut si niste blugi la fel de negrii. Ii face semn celui din spate si acela se retrage, lasandu-ne singuri. Imi simteam inima in gat acum ca am ramas singura cu barbatul asta.

Ochii mei au zburat pana la Rose, care acum statea cumintica in acel cos, parca simtindu-mi prezenta si linistindu-se.

-Haide sa stam jos, zic. Mai avem cate ceva de discutat. Trage un scaun in dreptul meu facandu-mi semn sa ma asez.

-Prefer sa raman aici. Hai sa terminam odata cu tot circul asta si da-mi copilul. Ma rastesc la el si face un pas spre mine, micsorand distanta dintre noi astfel incat sanii mei sa se preseze de pieptul sau.

-Cu mine nu merg lucrurile asa, sa stii. Eu sunt genul de persoana calma, rabdatoare asa ca daca tipi la mine sa stii ca nu rezolvi nimic. La final zambeste glorios ca si cand ar fi castigat premiul Nobel. Nu am mai fost niciodata intr-o asa ipostaza fu un alt barbat inafara de Harry si asta mi se pare ciudat si al naibii de gresit. Harry... Cretul meu oare ce face? Oare ne cauta? Oare si-a dat seama de disparitia mea?