Imperfect |Book two|

22. Pierduti in adanc.

Sa daruiesti totul, sa sacrifici totul fara speranta de rasplata, asta inseamna iubirea. Insa pana intr-un punct. Pana intr-un astfel de punct in care ajungi fara sa stii cum, fara sa stii ce te-a tras in aceasta tornada ce va distruge totul in jurul ei pe masura ce avanseaza spre tarm...

Mi-am unit buzele intr-o linie, inghitind tipatul pe care voiam sa il dau afara. M-am ridicat de pe pat dupa ce m-am asigurat ca doarme in continuare si m-am chiuit sa ma duc pana la baie.

Durerea inca pulseaza in pantecul meu din cauza rapiditatii si duritatii. Incui usa in urma mea si imi las corpul sa cada pe gresia rece ce ma curenteaza la contact. Imi trag genunchii la piept si incep sa plang, sa ma descarc.

Daca as  spune ca  n-am simtit durerea asta in suflet nici atunci cand nenorocitul ala mi-a facut acelasi lucru ce ar insemna? Inseamna ca ma doare prea tare. Si cel mai lucru e ca cel mai tare ma doare sufletul. Ma doare sufletul ca a facut mizeria asta, ca m-a violat! A distrus tot ce mai aveam, orice mica speranta in care continuam sa cred, ne-a distrus iubirea. Iubirea  aceea care acum pare ca n-a fost niciodata. E atat de trist. Nici macar nu stiu ce simt. Stiu doar ca doare tare si astept ca in urmatoarele clipe sa ma evaporez, sa ma inghita pamantul pentru ca nu pot sa suport.

Ma tarasc pana la cada, ajungand cu greu si dau drumul apei. Las apa  fierbinte sa-mi mangaie corpul ranit si mi-as dori sa poata ajunge si la  suflet. Inchid ochii, inspir si expir aburul. Ies din cada, infasurand un prosop in jurul meu si altul pe cap. Deschid incet  usa de la baie pentru a nu face zgomot si fug pe varfuri in camera lui Rose. Ca si cand as fugi de cineva care vrea sa ma omoare. Nici macar nu mai are ce sa omoare...

Ma asez pe pat, lacrimile aparand din nou si din nou pana o sa ma sece. Ma uit pe geam, iar vremea e urata. Cerul instelat e acperit total de nori, luna nefacandu-si aparitia. Vine iarna, anotimpul ce lasa natura goala, fara viata. Iubirea e la fel ca anotimpurile. Primavara e anotimpul in care iubirea incolteste in sufletul tau si mai apoi infloreste, avand tot felul de flori, iar mai tarziu apare toamna, anotimpul in care florile si frunzele cad. Dupa asta, iarna isi intra in forte, devastand totul in jurul ei, lasand locurile pustii si reci.

Ce rost au toate lucurile astea la care ma gandesc acum? Sunt legate de viata, sunt legate de ce urmeaza sa fac sau sa facem. Nu mai are niciun rost sa cred in niste lucruri care nu se vor mai schimba niciodata si nici macar imbunatati. Am crezut in el, am crezut pana in ultimul moment si el ce-a facut? A facut intr-asa un fel incat sa imi pierd toata increderea in relatia in care o aveam, sau mai bine zis in relatia iin care credeam ca o avem. Abia acum am ajuns sa vad lucrurile cum sunt ele cu adevarat.

Nu stiu cat e ceasul, cerul incepe sa se lumineze si aud usa de la intrare. Cel mai probabil a plecat sa se simta bine, sa bea si sa se drogheze. Uneori stau si ma intreb ce am facut sa meritam asta? Dar poate nu e vina niciunuia dintre noi, poate e pur si simplu soarta cea care nu ne vrea impreuna si noi tot incercam si incercam pana nu o sa mai ramana nimic, nici macar amintirile frumoase. Tot ce avem impreuna o sa ramana undeva, intr-un trecut indepartat. Ma intorc in pat si inchid ochii, vrand sa ajung altundeva, departe de tot.

***

-Mama, vorbim mai tarziu, ii spun si o iau pe Rose.

-Esti sigura ca esti bine? ma intreaba pentru a nu stiu cata oara in ultimele 10 minute.

-Da, sunt bine, spun atat de concret incat si eu cred ce zic.

-Ce face Harry? o aud  si tresar.

-E acasa, mint si ma intorc spre usa.

-Bine, ma lasa intr-ale mele, sa ma suni mai tarziu.

O pun pe Rose in masina, in scaunul auto si pornesc spre asa-zisa mea casa. O aud pe Rose stranutand si ma incrunt. Super, tot ce trebuia era sa raceasca.