Imperfect |Book two|

42. Trei ani.

~Dupa trei ani~

-Rose, azi trebuie sa ne facem bagajele, scumpo, ii spun scotand valizele din dressing.

-De ce plecam? Unde mergem? intreaba rapid.

-Mergem la Londra, ii spun si pentru prima data cred ca spun acest cuvant fara sa mai simt cutitul rasucindu-se in rana.

-Dar tati nu e acolo. Ce o sa fac eu cat timp tu ai treaba?

-O sa stai cu Bella, Kevin si restul, ii explic si ii dau parul ravasit de pe frunte.
Ma priveste cu ochii mari si verzi, ce exprima doar bucurie.

-Yeyyy, tipa si sare, bucurandu-se enorm. O sa pot sa ma joc cu Kevin. O sa ne jucam de-a mama si tata, gesticuleaza si se plimba prin camera.

La cei 6 ani e desteapta si matura. Extrem de matura, lucru pe care nu stiu spre ce parte sa-l indrept. Spre cea buna sau cea mai putin buna.

-In curand o sa reincepi scoala si trebuie sa mai te bucuri si tu de vacanta, nu? ii spun si stramba din nas.

-Mda, isi aseaza parul si se uita la mine in timp ce pregatesc valizele.
Chris intra in dormitor, bate palma cu Rose si se aseaza pe pat.

-Esti sigura ca nu vrei sa vin si eu cu voi? ma intreba pentru a zecea oara pe ziua de azi.

-Sunt sigura. Nu ai de ce sa iti irosesti timpul degeaba. Eu o sa merg sa o las pe Rose la Bella, in plus merge si mama si apoi merg direct la tribunal. Nu-mi permit sa intarzii sau ceva de genul. Trebuie sa ajung acolo mai devreme oricum, deci daca plec acum cred ca o sa fie tocmai bine.

-Ok. Sa conduci cu grija si sa ma anunti cand ajungi, bine? ma saruta apasat pe buze si iese din dormitor. In scurt timp aud motorul masinii sale cum se aude tot mai incet pe alee, semn ca a plecat.

Am ajuns pe drumul la care am tanjit atata timp si inca nu imi vine sa cred. Sa pot sa lupt pentru dreptate e un lucru nemaipomenit. E adevarat ca puterea te imbata, insa nu si pe mine. Puterea nu-mi ia mintile. Tot ceea ce face e sa imi dea curaj sa merg si mai departe, pana unde e nevoie.

O sa merg in Londra. Dupa 3 ani o sa merg in Londra. Trebuie sa recunosc ca am putine emotii, insa nu o sa le scap de sub control niciun pic. Faptul ca el nu e acolo ma ajuta. In toti acesti 3 ani, amintirea lui nu m-a mai bantuit deloc, mi-a dat pace in sfarsit. Aproape ca i-am uitat zambetul si stralucirea ochilor, insa asemanarea lui Rose cu el mi-o reimprospateaza in fiecare zi.

Nu ma mai doare si nici nu mi-am dat seama cand durerea a incetat. S-a oprit pur si simplu, odata cu tot ce am avut din partea lui.

Am reusit sa imi echilibrez sentimentele, am reusit sa devin femeia ce mi-am jurat ca o sa devin candva. Mi-am gasit puterea in Rose si sprijinul in Chris.

El ma iubeste. Si mi-o demonstreaza in fiecare zi prin simplele lui gesturi.
De cand sunt cu el, niciodata nu m-a facut sa plang, nu a facut nicio presiune asupra mea si a avut grija de Rose ca de propria lui fiica.

A fost si este in continuare barbatul perfect, pe care si l-ar dori sa il aiba fiecare femeie.

-Cat o sa stam acolo, mami? intreaba Rose si se aseaza pe geamantanul deja plin de haine.

-Vreo 2-3 zile, scumpo.

-O sa ma distrez pe cinste, striga si aplauda.

-Sunt convinsa de asta, o aprob si ii zambesc. Sunt mama de aproape 6 ani. Sunt mama unui inger ce ma face cea mai fericita femeie in fiecare moment. Cu siguranta, nu regret absolut nimic din ce-am trait si din ce-am indurat. Ea imi dovedeste ca a meritat fiecare sacrificiu, fiecare moment in care mi-am adunat inima de pe jos.