Darkbrooke I Aruncată în vis

Prolog

„Toţi pentru unul şi unul pentru toţi!"

Cei trei muschetari – Alexandre Dumas

       Ură, asta era tot cel mai caracteriza acum. Doar ură şi furie faţă de locul, pe care de o viaţă avea îndrăzneala să-l numească „casă".

       Cum puteai numi „casă", un loc care-ţi răpeşte totul? Viaţa, prieteni... iubirea.

       Darkbrooke îi răpise existenţa. Îi otrăvise fiinţa şi îi întunecase chiar şi cea mai mică rază de lumină pe care o mai avea.

       Era blestemul pe care îl purta în suflet. Darkbrooke îi devenise pe rând casă, închisoare, ospiciu şi pluton de execuţie. Îl măcinase adânc, distrugând tot ce reprezentase ceva pentru el.

       Tocmai ce fusese condamnat la o soartă cruntă. Era blestemat să umble pe străzile pustii ale căminului său, fiind doar o cochilie goală. I se refuzase şi ultimul dram de fericire, la care îndrăznea să mai viseze.

       Scrâşnind din dinţi, palmele i se strânse în pumni, iar el lovi zidul pe lângă care trecea.

       Ura situaţia în care se afla. Îşi ura viaţa, ura Darkbrooke-ul şi se ura pe sine. Ura că nu era suficient de puternic să găsească o soluţie, să lupte pentru fericirea lui.

       Dar se temea mult prea tare. Nici nu îndrăznea să se gândească că ar putea încerca măcar. Prefera să se complacă în nefericirea lui, alimentat doar de suferinţă. Poate că asta era ceea ce merita. Poate nu era suficient de bun cât să iubească sau să fie iubit.

       Lovi cu piciorul o piatră, care avu ghinionul să fie în drumul său, când telefonul îi vibră în buzunar. Un sunet de frustrare îi ieşi printre buze şi scoase mobilul, rupând materialul blugilor în graba sa. Nu era nevoie să privească numărul de pe ecran. Ştia deja cine era expeditorul...

       Poate îşi ura viaţa, casa, chiar şi pe sine. Dar cel mai mult îl ura pe EL, cel care îi răpise şansa la fericire.

       „Bravo, ai ales înţelept", scria în mesajul său.

       Trânti telefonul cu forţă de caldarâm, spărgându-l în zeci bucăţi.

       Auzi, a ales... Mai bine spus a fost obligat. Îl strânsese cu uşa atât de tare, încât fusese nevoit să cedeze.

       Dar trebuia, dacă spera să-şi mai găsească fericirea.

       Un singur gând îl mai alimenta acum: dorinţa de al găsi şi de al ucide pe cel ce-i răpise existenţa.