Darkbrooke I Aruncată în vis

Douăzeci şi doi

  Mi-am deschis ochii, încărcaţi de povara oboselii. Voiam să mă cufund din nou în acel somn rece, dar ştiam că asta nu-mi este permis. Trebuia să stau trează.

În urma răpirii mele, într-un fel sau altul, mă rănisem la buză. Mi-am trecut limba peste buza inferioară, dând de gustul metalic al sângelui şi... încă ceva. Nu pot descrie ce era. Nu mai simţisem în viaţa mea un astfel de gust, şi speram să nu mai întâlnesc niciodată. Era respingător, atât de amar, încât ar fi putut fi asemănat cu gustul bilei.

Şi avea şi un miros respingător, înţepător. Părea ceva steril, asemănător cu clorul combinat cu medicamente.

Strâmb din nas, dezgustată de mirosul greu imprimat pe faţa mea, dar îmi înăbuş accesul de tuse.

Nu eram singură.

Fusesem aruncată pe bancheta din spate a unei maşini. Picioarele îmi erau îndoite într-un unghii dureros, în spatele scaunul din dreapta, şi când încerc să mă mişc, simt piciorul altcuiva lângă al meu.

O mână mi se aşează pe coapsa dreaptă.

— Crezi că a fost suficientă soluţie? întrebă cineva.

Nu puteam risca să-mi deschid ochii. Eram convinsă că în acel moment eram priviră.

— Dacă ai pus tot ce ţi-am dat eu, răspunse altcineva, atunci e suficient cât să doarmă ore bune de acum.

— Da, păcat să nu avem ore la dispoziţie, spuse o a treia persoană.

— Linişteşte-te, Ian. Se va trezi când ajungem. Voi avea eu grijă de asta...

Ian?

Încep să alerg printre gândurile mele înceţoşate de droguri, încercând să găsesc un chip pentru acest nume. Ian...

Cunoşteam o singură persoană cu acest nume în Darkbrooke sau în afara lui. Ian Weaver, ajutorul de şerif. Iar ceilalţi doi erau Mason şi Allan.

Îmi muşc obraji pe interior pentru a-mi împiedica orice sunet de protest.

Liniştea se lasă peste noi. Nu auzeam decât motorul silenţios al maşinii şi bubuitul infernal al inimii mele în urechi.

Ajutorul de şerif... chiar şi poliţia era implicată în asta?

În mintea mea orbită de droguri şi disperare, înălţam o rugă către puterile divine. Exista vreo persoană în Darkbrooke în care puteam avea încredere?

După mai multe minute, în care nu îndrăznesc nici să respir, încep să devin conştientă de fiecare muşchi şi os îndurerat din corpul meu. Braţul răni îmi atârna într-o poziţie incomodă, forţând copcile proaspete. Simţeam fierbinţeala sângelui pe sub pansamentul steril şi-mi era uşor să-mi dau seama că răpitori mei n-au fost tocmai... blânzi cu mine.

Nici picioarele nu o duceau prea bine. Începeau să-mi amorţească, făcându-mă să simt ace în tălpi. Iar spatele şi gâtul meu protestau la fiecare denivelare a drumului.

Ţinându-mi respiraţia, îmi întredeschid ochii, atât cât e nevoie să privesc printre gene. Îl recunosc pe Mason, stând pe bancheta din spate, alături de mine. El era cel care avea mâna pe coapsa mea, iar eu aveam nevoie de tot autocontrolul disponibil să nu încerc să-i rup încheietura.

Pe scaunul din dreapta se afla Allan, privind în faţă, iar pe locul şoferului bănuiam că se afla Ian, ajutorul de şerif.

Nici unul dintre ei nu era atent la mine, aşa că îndrăznesc să-mi deschid ochii mai tare, privind afară.