Darkbrooke I Aruncată în vis

Şaisprezece

  Ziua de duminică a venit mai greu decât m-am aşteptam. Crezusem că, dacă oricum nu-mi aştept nerăbdătoare ziua de naştere, nu mai aveam motive să mă entuziasmez, iar timpul avea să treacă repede.

Însă ziua mea era fix ultimul lucru la care mă gândeam acum. Ne aflam cu toţi în mijlocul unei crize, amenințarea fiind mai reală ca niciodată. Iar eu nu-mi doream nimic mai mult decât să mă ascund sub păduri, aşteptând ca ziua să treacă mai repede.

Dar nu mă puteam ascunde şi de data asta. Momentele în care fugeam de probleme s-au dus, iar eu trebuia să încetez să mă mai port ca un copil. Oricât de tentant părea patul acum, ştiam că eram incapabilă să stau într-un loc, privind absentă spre un perete.

Toţi cei prezenţi luni după-amiază, la mine acasă, au căzut de acord cu teoria mea. Cassie şi Tara chiar au făcut cercetări legate de armistiţiu şi au găsit copia unui document relatat la data de: 21.06.1905. Exact la şaptesprezece ani de la încheierea revoltei.

Faptul că istoria se repeta acum, la o sută şaptesprezece ani de atunci, nu putea fi o coincidenţă, sau măcar asta susţinea Jessie. Şi în ciuda faptului că am căzut de acord cu ea, nu am găsit nici o explicaţie pentru asta.

Dar adevărul este că nici măcar n-am căutat prea mult. Cu toţii au fost ocupaţi să găsească un plan pentru a face faţă petrecerii, deşi este lună plină.

Degeaba i-am rugat, am insistat chiar să nu mergem, ei n-au fost de acord cu mine.

― Oricum suntem suspectați de mult, spuse Chris. Dacă nu ne ducem, n-aş vrea să mă trezesc cu un detașament de vânători la uşa mea. În plus, avem nevoie de informaţii. Dacă dețin ceva ce ar putea folosi împotriva noastră, atunci nu vor ezita să facă primul pas. Trebuie să aflăm.

― Atunci mă duc eu! insistat.

Dar el nici nu a vrut să audă de asta.

― Singură? Printre vânători şi vârcolaci?

― Jeff şi Roy pot veni cu mine, nu voi fi singură.

― Nici nu mă gândesc, Luna. Am mai purtat discuţia asta o dată şi n-am de gând să te las să te pui în pericol pentru noi.

Aerul îmi părăsi plămâni, într-un gest menit să-mi ascundă frustrarea.

― Chris..., mai încerc o dată.

― Am spus nu, Luna.

Şi cu asta discuţia noastră luă final. Eram liberă să rămân acasă, dacă asta îmi doream. De fapt, mai mult ca sigur, Chris ar fi fost extrem de fericit dacă aş alege să fac asta.

Dar cum aş fi putut rămâne acasă, atâta timp cât ei se aventurau cu capul înainte în necunoscut?

Nu avea sens să mă cert cu Chris pe tema rămânerii lui acasă. Ştiam că nu avea să facă asta, sub nici o condiţie.

Poate aş fi reuşit să-i ţin pe toţi departe de o posibilă capcană, doar dacă i-aş fi legat bine, şi apoi i-aş fi încuiat în conac.

Însă pariam că ar veni chiar şi aşa.

Nu-mi rămânea decât să sper ca totul să fie o coincidenţă, iar singurul pericol din seara asta să fie reprezentat de beţivi.

Deci iată-mă acum, privindu-mă în oglinda şifonierului din camera mea, ascultând gălăgia venită de pe stadionul, aflat la doar două străzi distanţă de casa mea.