Darkbrooke I Aruncată în vis

Şaptesprezece

  ― Unde e Nick? mă întrebă Kristen când ajung din nou lângă ea şi Robert.

― A plecat să aducă băuturi, răspund.

Sora mea încuviinţă şi îşi continuă discuţia cu Robert, pe care o întrerupse la venirea mea. O vreme, urmăresc şi eu discuţia lor, dar după câteva minute devin dezinteresată.

În schimb, încep să caut prin mulţime, vrând să-l văd pe Nick când se întoarce.

Dar erau prea mulţi oameni pentru a reuşi să văd ceva, nici chiar dacă mă ridicam în picioare.

Deşi eram mult mai înaltă decât sora mea, nu puteam spune că avea o statură însemnată. Mai mult de 1,68 nu aveam şi îmi era imposibil să văd peste capetele celor de aproape doi metri.

O idee prinde viaţă în capul meu, şi probabil îmi va aduce câteva mustrări, pentru că atrag atenţia asupra mea. Dar chiar şi în aceste condiţii, eu tot mă urc cu picioarele, pe banca unde am stat până acum, câștigând astfel aproape şaizeci de centimetri în plus.

― Luna, îmi şuieră Kristen când mă văzu. Dă-te jos!

― Mă uitam să văd dacă vine Nick, încerc să mă apăr.

Nu reuşisem să dau de el nici aşa, iar mustrările lui Kristen deveneau tot mai dese. În plus, probabil am fost văzută de fiecare persoană pe o rază de câţiva metri.

Dar când vreau să cobor, piciorul îmi alunecă şi cad pe spate.

Nu mă pot abţine. Printre buze îmi scapă un ţipăt ascuţit, iar timpul parcă se opri în loc. Senzaţia de cădere în gol îmi strânse stomacul.

Încerc să mă pregătesc de impactul cu pământul, închizându-mi ochii strâns, în speranţa că voi putea diminua efectele loviturii.

Dar n-am aterizat pe pământ. În schimb, cineva mă prinse în braţe, oprind căderea.

O clipă mă gândesc că s-a întors Nick, însă l-aş fi zărit înainte să cad. Iau în calcul varianta de a fi prinsă de Chris, dar salvatorul meu nu era nimeni cunoscut.

Mă gândesc că poate era Robert, prietenul surorii mele, dar când îmi deschid ochii, dau de cineva complet străin.

― Ei, asta da întâlnire neașteptată, spuse el, zâmbind.

Puteam fi întrutotul de acord cu el.

Mă lăsă pe picioarele mele, iar eu simţeam deja obraji cum îmi iau foc. Asta era încă o cascadorie pe care o puteam adăuga la lista penibilului meu. Era destul de lungă...

― Mulţumesc, zic ruşinată. Pentru că m-ai prins.

Kristy apăru imediat în spatele meu, alarmată.

― Eşti bine? mă întrebă, cum doar o soră mai mare ştie să facă asta.

― Da. Ăăă...

Mă uit spre băiat, realizând că asta e prima dată în viaţa mea când îl văd. Nu aveam de unde să ştiu cum îl cheamă.

― Mason, îmi veni el în ajutor.

― Da, Mason m-a prins înainte să cad.

Îngrijorarea lui Kristy s-a transformat în enervare repede. Obraji i se aprinseră şi începu să se răstească la mine:

― Ţi-am spus să fii atentă. Te puteai răni!

― A fost un accident, Kris, îmi luă apărarea Robert. În plus, n-a păţit nimic.