Darkbrooke I Aruncată în vis

Zece

  ― Dai o petrecere cât sunt ai tăi plecaţi?

Mă uit la el confuză. Tocmai îl invitasem să rămână cu mine pentru că eram singură, iar el mă întreba dacă dau vreo petrecere?

Expresia lui amuzată mă făcu şi pe mine să râd. Încă flirta cu mine.

Era un gând oarecum liniştitor să ştiu că cineva încerca acest lucru. Nici nu păru să observe nenumăratele mele ezitări sau replici ostile.

― Pregăteam o gustare, răspund în timp ce puneam o pungă de pop-corn în cuptorul cu microunde.

Îmi ridic braţul pentru a apăsa butonul de start, când junghiuri de durere mi-l amorți. Pe degete începu să mi se prelingă iar firișoare subţiri de sânge.

Înghit în sec când văd stropi spărgându-se de podea, căpătând o nuanţă mai întunecat în lumina artificială aruncată de becuri. Întorc aproape imediat capul într-o parte, vrând să fac scena să dispară.

― Lasă-mă să văd, spune Nick, materializându-se instantaneu lângă mine.

Pentru cineva care mă trezise din somn şi mă speriase de moarte, reuşise acum să fie extrem de silenţios.

Gândul că făcuse gălăgie intenţionat era destul de confuz, dar nu mă simţeam în stare să meditez prea mult asupra lui.

Aş fi vrut să protestez, nedorindu-mi să-l las să descopere rana, însă era deja prea târziu.

Delicat, îmi prinse braţul în mâna lui, ridicându-l în spaţiul dintre noi.

Risc o privire cu coada ochiului şi văd mâneca cămăşii pătate de sânge de la cot în jos.

Printre buze îmi scapă un geamăt îndurerat şi-mi focalizez întreaga atenţie asupra cuptorului cu microunde. Urmăream cum floricelele de porumb săreau în punga lor, concentrându-mă doar pe pocnetul lor şi nu pe inima mea ce bătea haotic.

Degetele lui Nick îmi ridicară mâneca cămăşii până la cot, având grijă să nu-mi provoace vreo durere în plus.

― Luna, îmi pare atât de rău!

Un muşchii de pe chip îmi zvâcni, iar sprânceana mea începu să se ridice. La început n-am înţeles pentru ce anume îşi cerea scuze, dar devin repede conştientă de rana mea. Cele trei tăieturi adânci îmi fură provocate de ghearele lui, în prima seară când ne-am întâlnit.

― Nu e vina ta, reuşesc să spun cu glas pierit. N-ar... n-ar fi trebuit să-mi smulg mâna în felul acela.

― Nu, mă contrazise. Ai făcut ce era firesc. Eu n-ar fi trebuit să apar în felul acela. N-am vrut să te sperii sau să te rănesc.

În loc de răspuns, dau din cap uşor.

Nick mă ajută să mă salt pe blatul de lucru şi după ce-l trimit în două locuri greșite, găseşte trusa de prim ajutor pe frigider. Probabil mama a lăsat-o la îndemână pentru a-mi schimba bandajele înainte să plece.

Doar că eu n-am ajuns la timp acasă.

― Nişte copci ar fi fost de folos, medită el cu voce tare.

― În nici un caz! răbufnesc.

Văd din nou acul doctorilor trecându-mi prin piele şi mă înfior.

― Fără copci, spun ceva mai calmă.

― Bine, fără copci, căzu de acord şi-mi eliberă braţul.