Darkbrooke I Aruncată în vis

Nouăsprezece

  Următoarele zile, singura mea interacțiune cu lumea exterioară s-a petrecut pe fereastră.

Am stat internată în spital încă două zile, mare parte din timp fiind sub efectul somniferelor.

Dar nici acestea nu reuşeau să mă scape de coşmaruri.

Oricât de multe calmante mi-ar fi dat doctori, la câteva ore mă trezeam, ţipând şi isterizându-mă. Loveam asistentele, când le vedeam apropiindu-se de mine cu seringile şi mai mereu erau nevoiţi să mă imobilizeze.

Faptul că eram ţinută de mâini şi de picioare, mă făcea să am şi mai puţină încredere în personalul de la spital. Oricât ar fi încercat partea mea raţională să-mi spună că vor doar să mă ajute, eu îi vedeam ca pe o ameninţare.

Erau vânători, veniţi să-mi facă rău.

În puţinele momente, în care Chris reuşea să ajungă la mine, prin bariera de medici, mă calmam şi eu fără ajutorul somniferelor. Adormeam ţinându-l pe el de mână, dar când mă trezeam, iar el nu era lângă mine, totul începea din nou.

Mai greu a fost de suportat când am ajuns acasă. În lipsa somniferelor oferite la spital, nu puteam adormi. Calmantele pe care mi le-a prescris medicul meu nu făceau altceva decât să mă amorțească. Îmi petreceam mare parte din nopţi privind tavanul, lăsându-mă în voia amorțelii.

Uneori mai citeam, dar o bună parte din biblioteca mea era plină de cărţi fantastice, cu creaturi magice, de toate felurile. Nici chiar cele cu scenarii apocaliptice nu reuşeam să mă facă să-mi iau gândul de la apocalipsa în care trăiam eu.

Am reuşit să citesc primul volum din seria mea preferată, dar când am ajuns spre final, au apărut câteva creaturi ciudate. Erau un fel de lupi gigantici, mutanți erau numiţi în volum. Dar asemănarea era mult prea mare, şi doar simplul cuvânt, „lupi", mă făcea să mă isterizez.

Spre dimineaţă, când primele raze de soare se strecurau pe fereastra camerei mele, oboseala mă ajungea. Reuşeam să adorm, dar asta pentru scurt timp, înainte să fiu smulsă din somn de un alt coşmar. Şi în fiecare eram legată de un scaun, în timp cel urmăream pe Jeff şi Allan cum îmi torturau prieteni, vârcolaci, vrăjitoare sau chiar oameni.

Le-am văzut pe scaunul torturii chiar şi pe micuţele Avery şi Mary.

Detaliile erau foarte clare. Mintea mea nu avea nici o reţinere în crearea cât mai fidelă a celor mai groaznice scenarii.

În timpul zile, când ar fi trebuit să fac orice pentru a scăpa de acele scenarii, eu nu făceam nimic. Stăteam pur şi simplu în faţa ferestrei, uneori pe un scaun, alteori pur şi simplu stăteam în picioare sau pe podea.

Cu un gest neînţeles de mine, mai aveam şi un creion în mână cu o foaie albă. Întotdeauna era albă. Nu ştiam de ce ţineam acea foaie în mână, iar când vedeam că are chiar şi o urmă trasată accidental cu creionul, o făceam bucăţi şi luam alta.

Când părinţi mei veneau şi încercau să vorbească cu mine, să afle ce am păţit, doar clătinam din cap. Le repetam uneori că sunt bine, doar că mă durea capul foarte tare.

Ştiau că am coşmaruri, mă auzeau ţipând în fiecare seară. Veneau să vadă dacă sunt bine, iar uneori îi îmbrățișam strâns, fericită că sunt teferi şi totul fusese doar un vis.

Dar aveam şi momente în care nu mă trezeam complet din coşmar, iar ei deveneau o ameninţare.

― Nu vrei să mergi în grădină? mă întrebă mama, într-una din zile.