Darkbrooke I Aruncată în vis

Douăzeci şi unu

  ― Chris, trebuie să mă duc!

— Nu, nu trebuie, îmi răspunse, fără să mă privească.

Din nou.

De când vărul meu dispăruse în lumină, Chris nu-mi mai adresase nici un cuvânt privindu-mă în ochii. Indiferent ce încercam pentru al face să mă privească, el se uita în direcţia opusă. Dacă mă puneam în faţa lui, pur şi simplu întorcea capul într-o parte.

— Te rog! O să-i rănească!

Pieptul îi fu scuturat de un oftat lung. Lăsă fiecare fir de aer să-i părăsească plămâni, abia apoi înlocuindu-l cu altul.

Se opri în mijlocul camerei, obligându-mă şi pe mine să procedez la fel. Aşteptă până ce toţi părăsesc încăperea pentru a vorbi.

— Nu-i va răni, e tot ce spuse.

Mă simţeam în culmea disperării. În ultimele zece minute eram de parcă cineva tot trăgea de nervii mei, testându-le rezistenţa. Şi nu credeam că mai dura mult până aveam să cedez.

Iar el îmi spunea acum că Allan nu-i va răni? Asta era cea mai bună glumă pe care o auzisem.

Las să-mi scape un hohot de râs spat. Îmi împrăştia o senzaţie oribilă în piept, de parcă aş încerca să respir vapori de acid. Pieptul şi gâtul îmi erau cuprinsă de arsură şi aşteptam ca durerea să se răspândească.

Doar că aceasta nu se făcu simţită.

— Nu-i va răni? repet neîncrezătoare. Glumeşti nu?

Pentru prima dată, de când plecasem de la bar, Chris se întoarse să mă privească.

Expresia lui era îndurerată. Arăta aşa cum mă simţeam eu, deşi pe chipul meu trona acum furia şi neîncrederea.

— Luna... îmi şopti numele, mai mult ca o rugăminte, decât ca un avertisment.

— Am văzut, Chris. Am văzut dorinţa de sânge din ochii lui Allan, atunci când m-a ţinut ostatică. Nu se va da înapoi din a-i răni.

Vocea începu să-mi tremure, iar furia se dizolva în interiorul meu.

Începeam să mă apropii tot mai mult de acea stare de amorţeală.

O clipă, doar atât am avut nevoie. În scurta clipă în care pleoapele mi s-au închis, l-am revăzut pe Nick, legat de scaunul metalic, pe care fusese torturat. Îi vedeam urmele de vânătăi de pe faţă şi sângele uscat de pe haine şi piele.

Arătă într-o stare deplorabilă după numai două ore, maxim, cât a fost pe mâinile lor. Nici nu voiam să mă gândesc cum ar arăta acum, la o săptămână cât a stat în captivitate.

Când îl voi găsi, oare voi reuşi să-l recunosc? Pe el sau pe oricare dintre prieteni mei?

— Vor fi bine, zise Chris, smulgându-mă din acele imagini terifiante. Nu-ţi pot promite că nu vor fi răniţi, Luna. Dar măcar vor fi în viaţă când vom ajunge la ei.

O lacrimă, una singură, mi se desprinse de gene, alunecându-mi până la linia maxilarului. Se desprinse de faţa mea, căzându-mi pe pieptul tricoului, chiar deasupra inimii.

O privesc cum pătrunde în ţesătură, întinzându-se tot mai mult

— Cum de poţi fi atât de sigur? îl întreb cu reproş. Cum poţi rămâne atât de calm?

Îmi prinse faţa între vârfurile degetelor, obligându-mă să-mi ridic capul.

— Şi cu ce i-aş ajuta dacă mă opresc în loc şi plâng? spuse dezgustat. Ce bine le fac dacă las singura asigurare pentru viaţa lor în mâinile vânătorilor?