Darkbrooke I Aruncată în vis

Douăzeci şi trei

  Aerul îmi părăsi plămâni, iar fiinţa mea mi se împărţi în două. O parte din mine voia să leşine pe loc, cealaltă voia cu disperare să oprească grozăvia din faţa mea.

Strigătul lui de durere umblu aerul, asurzindu-mă chiar şi amortizat de zidul din sticlă.

— Chris! strig, izbind cu pumni în geam.

Chipul, cu ochii roşii şi buzele răsfrânte peste colţi ascuţiţi se întorc spre mine. Sclipirea rubinie se stinse, la fel ca şi urletul său, dar când primi o altă lovitură, reapăru. Urlă, începând să tragă cu forţă de lanţurile ce-l ţineau captiv.

Alte urlete de durere făcu sticla să vibreze sub palmele mele, dar nu-mi puteam dezlipi ochii de la Chris.

Mai mulţi din prieteni mei erau înlănţuiţi şi torturaţi în faţa ochilor mei. Erau biciuiţi şi electrocutaţi, iar eu nu puteam face altceva decât să lovesc cu pumni în sticla groasă. Aveam un zid invizibil care mă ţinea departe de ei...

În lumina artificială, aruncată de multiplele neoane, fixate în tavanul înalt, se reflecta în pielea lor transpirată şi pătată de sânge. Ochii lor păreau pietre preţioase, iar colţi fildeşe strălucitoare.

În ciuda chinurilor la care erau supuşi, eu încă îi priveam cu admiraţie.

— Aceşti... monştri, spuse Allan, venind în spatele meu, încerci tu să-i protejezi.

Îmi întorc privirea de la scenariul de groază pentru al privi cu ură.

— Îi torturezi! îl acuz. Opreşte-te!

Şterg frustrată lacrimile de pe faţă, vrând să-l privesc mai bine.

— Te rog... te implor, opreşte-te!

Privesc îndurerată la scena din spatele zidurilor, dorindu-mi ca totul să înceteze.

— Ei sunt criminali, Luna, îmi răspunse Allan la rugăminţi. Sunt programaţi să ucidă. Priveşte-le doar chipurile nepământene.

Dar când mă uit din nou spre Chris nu văd decât un chip îndurerat.

Mâna lui Allan se aşeză pe umeri mei, trăgându-mă aproape de el, în ceea ce ar fi trebuit să fie o îmbrăţişare. Eram atât de amorţită încât n-am fost în stare să-l opresc.

Lacrimile îmi alunecau pe obraji. Mi-am lipit palma de suprafaţa rece a geamului, dorindu-mi să-l fac să dispară. Voiam atât de mult să fiu aproape de Chris acum, să-i simt braţele în jurul meu...

Totul se întâmplă într-un interval de câteva secunde. N-am crezut niciodată că iadul se poate dezlănţui în doar câteva clipe, dar îmi dau seama acum că e nevoie doar de o secundă să distrugi ceva.

Să distrugi... asta se poate înfăptui atât de repede. Chiar şi un pahar, pentru care cineva a depus multă muncă, încălzind nisipul, modelând sticla. Toate astea sunt în van, din secunda în care mâinile neîndemânatice îl scapă pe podea.

Mai întâi, braţul lui Allan îmi atinse umeri, încercând să mă consoleze. În timpul acela, privirea mea s-a întâlnit cu al lui Chris, citindu-i durerea din ochii scânteietori.

— Luna! mă strigă el, forţând lanţurile.

În mişcarea lui, îl lovise pe unul dintre ei care îl torturau, trimiţându-l câţiva metri în spate.

Drept pedeapsă pentru gestul său, cel de-al doilea, rămas pe poziţie, îi aplică o lovitură puternică de bici.

Nu ştiu exact din ce anume era făcut, dar l-am văzut scânteind o clipă, iar firul unduitor îi crestă pielea de pe piept. Urlă de durere, iar sângele îi făcu apariţia, strălucind precum ochii lui.