Darkbrooke I Aruncată în vis

Trei

  ― Glumeşti, nu? întrebă Jeff pentru a treia oară în ultimele cinci minute.

Îl adoram pe omul acesta. Era singura persoană din lume de care nu-mi era frică să-i vorbesc. Adică da, vorbeam cu mama. Aveam o relaţie foarte deschisă cu ea. Însă de multe ori nu găseam cuvintele necesare pentru o astfel de discuţie. Şi am mai spus şi înainte, preferam să fug de probleme decât să le înfrunt.

Jeff era singurul care cunoştea teama mea nelogică de a vorbi. Mă împingea mereu de la spate să-i vorbesc lui Chris sau să spun ceva în general. Uneori îmi adunam curajul necesar de a spune câteva cuvinte, însă când intervenea încă o persoană, continuând ceea ce spusesem eu, mă opream. Pur şi simplu, nu-mi mai găseam cuvintele.

Sau preferam să păstrez tăcerea pentru a nu spune ceva nepotrivit. Mă ascundeam de multe ori în spatele sarcasmului, iar mare parte din replicile mele tindeau să fie nepotrivite sau jignitoare la adresa unor persoane.

Dar oricât de mult l-aş adora pe vărul meu, uneori era atât de obositor. Cam exact în momente de acest gen.

― Sunt foarte serioasă, stărui eu, încercând să-mi ascund frustrarea întrebării lui.

Poate că asta era o altă problemă de a mea. Refuzam să le arăt oamenilor ce cred în realitate despre ei, punându-mi o mască şi spunând exact ce vor ei să audă.

― Stai aşa. Se făcu mai comod în scaunul lui. Vrei să spui că ai stat în tren lângă Chris Blake şi pe deasupra, aţi mai şi vorbit?

Amintindu-mi de evenimentele din tren, un zâmbet îmi înflori chip, iar inima îşi mări din nou numărul de bătăi. Gândurile îmi erau parcă invadate de câmpuri cu flori sălbatice şi fluturi frumos colorați. Puteam auzi în urechi răsunându-mi trilul păsărilor, cântând despre fericire şi bucuria zilelor.

Dacă ar ştii cineva ce gânduri am, probabil m-ar întreba ce am luat. Roy sigur asta m-ar întreba.

Pentru ai răspunde vărului meu, dar şi pentru a mă detașa de acele gânduri bolnav de dulci şi inocente, îmi ridic mâna, arătându-i bandajul pe care mă ajută să mi-l pun.

În comparaţie cu cât de mult sânge văzusem că mi-a curăţat Chris de pe mână, rana mea era ridicol de nesemnificativă. Erau, de fapt, trei tăieturi. Două pe degetul mare şi inelar, şi una, ceva mai adâncă, în podul palmei. Jeff îmi bandajă doar palma, restul fiind nesemnificativ, din câte spunea el.

Dar asta nu însemna că nu mă durea ca naiba.

Deşi, dacă stau să mă gândesc, pentru mine chiar şi să mă înțep într-o așchie era extrem de dureros.

Hm, cred că eram cea mai proastă persoană negativistă, cu gânduri „sângeroase" din lume.

Aveam un coeficient de durere extrem de mic!

― E chiar atât de greu de crezut? îl întreb pe urmă, simţind cu neîncrederea pune stăpânire pe mine.

― Într-un fel, încercă el să mă calmeze. Dar e un imens pas înainte, iar asta e o performanţă. Ţine-o tot aşa.

Zâmbetul mi se transformă într-o grimasă. „Ţine-o tot aşa." Doar auzul acestor simple cuvinte era ca o tortură pentru mine. Era menită să-mi reamintească mereu că, deşi lucrurile merg spre bine, pot deveni şi rele. Poate foarte rele, iar la mine, totul era posibil. Aveam rarul talent de a

da mereu cu bâta-n baltă.

― O să fie bine, mă încurajă vărul meu.

Cu minimul de efort, reuşesc să-mi ridic unul din colțurile buzelor, deşi n-am reuşit să-l fac să rămână acolo. În astfel de momente realizam cât de mult mă sperie viaţa, teama permanentă că voi face o greşeală ireparabilă.