Darkbrooke I Aruncată în vis

Douăzeci şi şase

  Jay a murit la scurt timp, în sala de operații a spitalului Darkbrooke, după ce a făcut un al treilea stop-cardiac, iar medici n-au mai putut să-l readucă printre noi. Pe chipul fiecăruia dintre prieteni mei se citea câte o reacţie. Chris lovi în perete, KC înjură, fetele izbucniră în lacrimi. Nick, pe patul lui de spital, încerca să mă consoleze...

Dar eu am fost singura, care a rămas lipsită de expresie. Nu făceam decât să privesc ţintă, fără să am un anume punct. Nu plângeam, nu ţipam, nu mă isterizam. Doar stăteam.

Îmi acceptam pedeapsa.

Paradoxul existenţei umane: nu ştii niciodată ce ai până nu-l pierzi.

Omul nu va fi niciodată mulţumit, nici de ce are, nici de oameni care îi înconjoară. Nu este recunoscător, aspirând tot timpul la mai mult şi fiind sortit să piardă chiar şi puţinul, pe care l-a avut. Este pedepsit, răpindu-i-se ceea ce nu merită.

Şi eu eram nemulţumită de viaţa mea...

Există momente în viaţă când îţi doreşti ca o persoană să nu mai existe, când vrei să dispară. Dar dacă aceea persoană ar dispărea, ai fi capabil să faci faţă pierderii lui?

Chiar dacă nu-mi aminteam să ne fi certat vreodată atât de tare, încât să-i vreau răul, nu eram capabilă să fac faţă adevărului.

Nu eram capabilă să fac faţă pierderii lui Jay.

Asta era pedeapsa mea. Nu l-am apreciat niciodată pe cât ar fi trebuit. Nu i-am spus niciodată cât de important era pentru mine

Nu l-am meritat. Nu am fost demnă de prietenia lui.

Şi pentru asta, l-am pierdut.

Ăsta era paradoxul existenţei mele. Jay era cel mai important pentru mine. Era prietenul meu, care avea mereu răbdară să mă asculte. Faţă de el am fost mereu o carde deschisă, pe care chiar dacă nu o înţelegea, avea răbdare să o citească şi asta cu mult drag.

Dar eu n-am fost în stare să-l apreciez. Aveam preferinţa de al avea de partea mea, fără să fac sacrificii sau compromisuri pentru prietenia lui. Iar pentru asta mi-a fost luat. A fost răpit de lângă mine într-un mod atât de brutal...

Niciodată nu-ţi dai seama cât de importantă este o persoană, până nu o pierzi. Eu a trebuit să-l pierd pe Jay pentru a-mi da seama că fără el nu pot să merg mai departe. Nu mai aveam în faţa cui să mă deschid.

Numi vedea să cred. Chiar şi acum când prietenul meu era mort, tot la mine mă gândeam.

Jamie a murit, salvându-mi mie viaţa, oferindu-mi şansa să iubesc şi să trăiesc după bunul plac. Dar eu mă gândeam tot la mine...

Nici chiar mort nu-l meritam.

Nici acum nu am devenit demnă de prietenia lui, şi poate nu voi deveni niciodată.

Poate acesta era destinul meu: să pierd pe orice însemna ceva pentru mine. Aveam să mă resping de fiecare persoană din jurul meu, iar mai devreme sau mai târziu aveam să rămân singură.

Până la urmă, toţi aveau să plece de lângă mine. Toţi aveau să-şi dea seama că nu le meritam atenţia, că nu le meritam sacrificiul.

Eu nu meritam ca alţi să-mi acorde atenţie. Singura companie care o voi avea vreodată, şi care-mi va fi loială va fi Singurătatea. Deşi eu o alungam mereu, ea părea să se întoarcă totdeauna la mine.

Cât de aiurea! Se spune că de ce fugi, de aia cu scapi. Se părea că eu nu pot scăpa de singurătate. Îmi era fidelă, întorcându-se la mine iar şi iar şi iar. Avea să mă înnebunească până la urmă, dar ce mai conta? Îl pierdusem deja pe Jay, şi începusem să-l pierd şi pe Chris. Asta dacă nu-l pierdusem deja.