Darkbrooke I Aruncată în vis

Şapte

  Priveam copaci ce alergau pe lângă noi, transformându-se doar într-o ceaţă neclară, aşa cum era şi mintea mea.

În ciuda explicațiilor oferite de prieteni mei, tot nu reuşeam să înţeleg cum de intrasem noaptea în pădure şi-mi uitasem lucrurile acolo. Dar mai presus de toate, cum de-mi pierdusem memoria, lovindu-mă la cap.

Ştiam ce însemna amnezia. Dar era nevoie de o lovitură puternică, care să te facă să leşini. Din spusele mamei, aseară intrasem în casă pe picioarele mele.

― Las-o baltă, Luna, se răsti Chris. Ce mai contează acum? Nu-ţi aminteşti câteva detalii, mare chestie. Eu aş da orice să uit ziua de ieri.

KC îl apostrofă, spunându-i să tacă din gură şi să mă lase în pace.

Nu-mi mai adresă vreun alt cuvânt, mulţumindu-se să privească pe fereastră, la fel ca şi mine.

Dacă mi-aş fi amintit, poate că acum ştiam ce-l supărase pe Chris ieri. Dar varianta asta era exclusă, aşa că preferam să mă uit absentă pe geam, simţindu-mă ceva mai bine, ştiind că nu doar mintea mea era în ceaţă.

― Mai explică-mi o dată: de ce a fost nevoie să venim toţi? întreb spre frustrarea prietenilor mei. Puteam veni şi singură să-mi iau lucrurile.

Jamie tocmai parca maşina pe marginea drumului, şi alte două se aliniară perfect în spatele lui. În maşina lui Jay mai eram eu, Chris, KC şi Jem. Imediat în spatele nostru erau Tara Harris, Jessica – Jessie pe scurt – Moore şi Cassandra – Cassie – King. Singurele persoane decente pe care le ştiam în Darkbrooke. Şi prin persoane decente, mă refer la acelea cu care poţi purta o conversaţie normală, fără să stai să enumeri câţi băieţi le-au trecut prin pat.

Sincer, chiar dacă avusesem o perioadă în care mă comportasem oribil şi cu ele, fetele au rămas definiția clară a celor mai bune prietene pe care le putea avea cineva. Nu-ţi purtau pică, şi păreau mereu pregătite să-ţi dea un sfat bun sau să facă o glumă.

Imediat în spatele lor, parcă o altă maşină, în care se aflau Mark şi Tyler Hill, alături de Luke Green şi Lucy Adams. O mică parte din mine se întreba unde anume era restul anturajului lui Lucy, dar mi-am dat seama rapid că nu eram tocmai interesată.

― Pentru că..., începu KC, dar se opri, încruntându-se.

Acelaşi răspuns l-am primit şi ultimele câteva dăţi când am întrebat. De parcă n-ar şti ce să spună.

Îmi mijesc ochii, privindu-mi prietenul suspicioasă. Ceva nu era bine, ştiam asta. KC, şi poate toţi restul, îmi ascundeau ceva.

Încerc să-i prind privirea, vrând să-mi dau seama dacă minte, însă părea să-mi evite ochii în mod voit. Se uita la Chris, probabil cerându-i ajutorul, deoarece el vorbise în continuare:

― Pentru orice eventualitate.

Nu eram mulţumită de explicaţia lui. Chiar deloc. Aş fi vrut să mi se spună mai multe, să ştiu din ce motiv mă aflam aseară aici, şi de ce fugisem speriată.

― Ai văzut un lup, îmi spuse KC când mă luă de acasă.

Explicaţia lui nu mă convinse prea tare. Ştiam că fusesem în pădure, deşi nu cunoşteam motivul, cum ştiam şi că fugisem de ceva. Iar când mă gândeam la asta, eram cuprinsă de valuri de panică. Orice văzusem, clar nu avea cum să fie un lup. Deşi nu văzusem niciodată unul în mediul lui natural, nu credeam că mă putea speria în asemenea hal.