Darkbrooke I Aruncată în vis

Douăzeci şi cinci

  ― Jay, de când suntem noi prieteni?

Lumina becurilor stradale îi făcea chipul să aibă o nuanţă ciudată de galben-portocaliu. Arăta staniu, de parcă ar avea pielea făcută din rază de soare. Dar arăta şi bine, tot odată. Niciodată nu mă gândisem la Jay la mai mult decât un prieten, însă n-aveam probleme în a recunoaşte că era chipeş.

Îşi întoarse privirea spre mine, ochii lui căprui devenind aproape negri. Îmi oferi un zâmbet cald.

― Iar ne întoarcem la asta? întrebă, încercând să pară supărat.

Scântei de amuzament îi făceau ochii să strălucească, iar dinţi albi îi străluceau precum perlele. Jamie îmi oferea mereu un zâmbet plin de căldură când aveam nevoie de el. El era întotdeauna umărul pe care puteam plânge, iar o lume fără el...

Nici măcar nu mă puteam gândi la aşa ceva. O lume fără Jay era o lume unde nu voiam să trăiesc.

— E doar o întrebare, spun eu, încercând să par serioasă. Fă-mi pe plac şi răspunde-mi.

Clătină din cap, dar se conformă cerinţei mele, ridicând din umeri.

— Nici nu mai ştiu. De o viaţă?

De o viaţă. Aşa mă gândeam şi eu.

Nu-mi aminteam cum l-am cunoscut pe Jay. Ţineam minte doar multele noastre plimbări cu bicicleta. Îmi aminteam de prima mea bicicletă, un pegas albastru, vechi. El avea un model mai nou, roşu cu negru şi schimbător de viteze.

Cea mai veche amintire cu prietenul meu includea soarele puternic al după-amiezilor de vară, vântul cald, lovindu-ne peste faţă şi ţipetele noastre răsunând de-a lungul străzii Haven.

Dar nu-mi aminteam cum au început toate astea.

— Nici eu, rostesc cu tristeţe în glas. Nu e ciudat? Să nu-mi aduc aminte cum ne-am cunoscut?

Privesc stele, dar lumina becului îmi răni vederea periferică. Am reuşit să zăresc doar două sau trei stele înainte ca ochii să înceapă să-mi lăcrimeze.

— De parcă totul a fost aşa dintotdeauna.

Îmi concentrez atenţia asupra lui, simţindu-mi obraji fierbinţi. Aveam puţine momente în care mă pierdeam cu firea de faţă cu ceilalţi, chiar şi cu Jay. Dar când cădeam în melancolie... tindeam să rămân blocată în ea.

— Ok, ce e cu tine? mă întrebă el, prefăcându-se speriat. N-ai fost în viaţa ta atât de poetă!

O mică cută de încruntare apare între sprâncenele mele, dar buzele îmi sunt în continuare arcuite într-un zâmbet vesel.

— Eu mereu sunt o poetă, dragul meu prieten. Dar acum sunt foarte serioasă.

Trag în piept cât mai mult din aerul nopţii. Mirosul pădurii din apropiere îmi umplu nările, amestecându-se cu mirosul pielii lui Jamie. Era atât de diferit faţă de Chris sau KC...

— Pur şi simplu, spun după o pauză lungă. Totul pare rupt de realitate. De parcă n-ar exista nici trecut, nici viitor. Suntem prizonieri în timp...

Jay veni lângă mine, lipindu-mi mâna rece de frunte. Mi-o apăsă şi de obraji şi de o latură a gâtului, acolo unde se lua pulsul.

— Ok, tu sigur ai febră, râse el. Mai bine te duci acasă şi te bagi în pat, până să spui vreo tâmpenie.

Îl lovesc peste mână. Nu-mi plăcea faptul că glumea pe tema asta, dar înţelegeam şi de ce nu putea fi serios. Nu era tocmai ceva cu care să fii serios.