Darkbrooke I Aruncată în vis

Opt

  Îl las să mă prindă de talie, şi o secundă mai târziu eram din nou pe picioarele mele, dar incapabilă să-i dau drumul lui Nick.

Ameţeala păru să revină.

Aş fi vrut să-mi masez tâmplele, făcând să dispară durerea, dar braţul drept îmi era nefolositor. Chiar şi cea mai mică încordare îmi provoca durere, iar un alt şuvoi de sânge aluneca pe sub bandajul nefolositor de acum.

Îi eliberez mâna lui Nick, devenind ocupată să-mi strâng braţul rănit la piept.

Sângele fierbinte îmi încărcă pieptul bluzei pe care o purtam, lipindu-mi-o de piele. Îl simţeam lipicios, alunecându-mi printre degete.

Luându-mi inima în dinţi, mi-am coborât privirea, vrând să-mi inspectez pagubele, dar vederea sângelui îmi provocă greaţă.

Ameţeala reveni. O simţeam învăluindu-mă ca o ceaţă, iar iminentul leşin părea să vină în urma ei.

Dar nu veni. Am rămas conştientă, iar Nick mă prinse din nou de talie, făcându-mă să rămân dreaptă. Îmi sprijin recunoscătoare trupul de al lui.

― Mulţumesc, şoptesc, dar mă tem că nu m-a auzit.

Îmi ridic capul pentru al privi în ochii, şi îl descopăr zâmbindu-mi. Mă auzise.

Priviţi de aproape, ochii lui se asemănau mai mult cu pietrele prețioase.

Propriile mele buze se arcuiesc într-un zâmbet.

― Cred că eu ar trebui să-ţi mulţumesc, răspunse. Tu eşti cea care mi-ai salvat viaţa, şi asta de două ori.

Zâmbetul îmi deveni şi mai larg, iar acelaşi sentiment nou mă cuprinse. Era cu adevărat minunat când făceai un lucru bun. Când salvai viaţa cuiva.

Dar sentimentul fu imediat umbrit de veşnica mea curiozitate. Deşi imaginea de ansamblu era completă, încă mai aveam întrebări fără răspuns. Iar mintea mea era invadată de noi întrebări, printre care se afla şi veșnicul: „Ce naiba se întâmplă aici?".

Tocmai mă pregăteam să-mi lansez prima întrebare când declicul sonor ar armelor încărcate se auzi, făcându-mă să-mi uit întrebarea.

Îmi iau privirea de la Nick, întorcându-mă spre sursa zgomotelor şi îmi descopăr prieteni cu armele pe poziţie, îndreptate spre noi. Chris, care se afla din nou pe picioarele lui, era acum în faţa mea, arma fiindu-i fermă, fixată asupra pieptului lui Nick.

Primul meu gând, în loc de panică, fu o replică sarcastică. Pe care aş fi spus-o, dacă răceala armelor nu mi-ar fi fost atât de clară în minte.

― I-aţi mâinile de pe ea, şuieră Chris.

Pe maxilarul său apăru acum o vânătaie imensă, de un violet închis. Aş fi vrut să mă duc la el, să văd dacă era bine. Ardeam pe dinăuntru din cauza acestei dorințe, însă arma întinsă spre mine, spre Nick, spre noi, era intimidantă.

Din reflex mi-am strâns şi mai tare mâna rănită la piept, lipindu-mi trupul de al lui Nick. Acum înţelegeam ce simţise acel iepure înainte de a fi împuşcat. Erai hăituit, terorizat şi când ai impresia că vei scăpa cu viaţă, arma este din nou îndreptată spre tine. Şi de data asta eşti sigur că se va descărca.

Asemenea acelui iepure, îi împărtășeam soarta. Dar ceva îmi spunea că nu eu eram ţinta armelor, ci băiatul care mă trăgea acum în spatele lui, ferindu-mă de bătaia puştilor.