Darkbrooke I Aruncată în vis

Unu

Îmi cer scuze de pe acum că nu voi avea alineat. Voi remedia acest lucru pe parcurs. 

Un an. A trecut un an de la aceea noapte şi tot nu pot uita. Chiar dacă „relaţia" noastră s-a mai dezgheţat de atunci, încă nu pot uita privirea lui.

Şi Dumnezeule, era atât de multă furie în acea privire! Nu-mi venea să cred. Nici acum nu îmi vine. Doar când mă gândesc la figura amenințătoare pe care o avea pe chip mi se face pielea de găină.

Îl văzusem de atât de multe ori vesel şi gata să facă o glumă, încât atitudinea lui defensivă mă lăsă fără cuvinte. Nu-i cunoscusem până în acea seară latura întunecată şi nu credeam că voi mai vrea vreodată să o întâlnesc.

În viaţa mea nu mai văzusem atât de multă furie adunată pe chipul aceleaşi persoane. Era un sentiment neplăcut ce mă făcea să mă înfior şi să-mi doresc să dispar. Aş fi vrut să apară o gaură în pământ, care să mă înghită cu totul şi să nu mă mai arăt vreodată în faţa lui. Nu-mi aminteam să mai fi fost vreodată atât de ruşinată şi de înfricoșată.

Şi cel mai groaznic, toată furia sa din acel momente era îndreptată spre mine. Ochii săi păreau capabili să privească direct în sufletul meu, dezvăluind lumii cele mai groaznice temeri ale mele. Simţeam cum acea privire mă arde, mistuindu-mă de la interior la exterior. Am înţeles pe loc că nu mai e cale de întoarcere, iar între mine şi Chris lucrurile nu vor mai fi niciodată la fel. Şi dacă fusesem vreodată cu un pas mai aproape de a fi măcar prieteni, acum se pierduse orice şansă.

Cu doar câteva vorbe, reuşisem să distrug tot ce probabil am fi putut avea.

Un fior de groază îmi alunecă pe şira spinării când mi-am amintit ultimele cuvinte pe care mi le adresase:

― Nu mă cunoşti! Nu ştii nimic despre mine şi nu ai nici un drept să te bagi în viaţa mea!

Vocea sa răsună puternic şi eram convinsă că restul grupului nostru, care se aflau imediat după colţul şcolii, ne auzeau foarte clar. Asta îmi amplifica şi mai mult starea de nelinişte şi mă făcea să devin agitată şi să vreau să ţip la rândul meu:

― Poate că nu te cunosc, dar vreau. Lacrimile îmi înţepau ochii, dar refuzam să plâng de faţă cu el. Chris, lasă-mă să văd cine eşti în realitate. Ştiu că de fapt eşti o persoană bună.

― În realitate eu sunt un nemernic. Şi dacă nu am fost aşa mereu, sunt acum şi ador asta!

A sărit de pe pervazul pe care stătea şi a plecat nervos, lovind cu piciorul în tot ce prindea. Iar eu nu puteam face altceva decât să îl privesc cum pleacă. A fost cel mai dureros lucru care mi s-a întâmplat.

Dar acum e mai bine. Începusem să vorbim din nou după o perioadă de vreo câteva luni în care ne-am tot evitat şi nu ne-am spus nici măcar un cuvânt. Acum începusem să ne salutăm când ne întâlneam prin campus, şi dacă aveam ocazia să-l prind singur, atunci poate schimbam şi câteva cuvinte.

Asta dacă nu scoteam eu o tâmpenie pe gură, cum se întâmpla de multe ori.

Nu ştiu exact de ce îmi amintisem de asta. Am trecut de faza cu amintirea acelei nopţii al naibii de ciudate de mult timp. Cam de vreo şase luni, când viaţa mea începuse să reintre în normal.

Dar în dimineaţa aceasta, când l-am văzut în campus, imaginea chipului său umbrit de furie fu clară în mintea mea. Evenimentele derulate în memoria mea păreau să fi amplificat durerea pe care am trăit-o atunci şi după. Îmi aminteam toate nopţile pe care mi le petreceam plângând după acea seară. Dăţile în care mă trezeam noaptea strigându-i numele sau dimineţi în care mă ridicam din pat doar în speranţa că-l voi vedea pe el.