Dincolo de infinituri

Capitolul 22 - Bella

Cred că a fost cea mai proastă mărturisire pe care o puteam spune cuiva. Pe lângă faptul că a sunat penibil, i-am dat șanse să și tragă concluzii pripite cu ea.

— Adică nu asta voiam să crezi. Că nu vreau să fii lângă mine. Poți să faci ce vrei, îmi este indiferent. Doar că nu este nevoie să mă eviți peste tot și...

— Am înțeles, Bella, mă întrerupe.

Măcar atât. Pentru că am impresia că am început să mă agit prea mult, să dau o tonă de explicații și să arăt emoționată. Nu că nu aș fi. Braedan încă este prea aproape de mine.

— Credeai că aș fi putut înțelege altceva? mă întreabă, făcându-mă să înghit în sec.

Poate că dacă mi-ar fi adresat această întrebare într-un mod normal ar fi fost diferit, însă nu. Și-a aplecat capul, astfel încât am putut să simt acele cuvinte izbindu-se de pielea mea, mai exact de buzele mele. Și toate au fost șoptite - șoptite cu un rânjet arogant și poate puțin pervers și misterios pe față.

Pielea mi s-a făcut de găină. Brusc am impresia că m-au cuprins frisoanele.

— Um... da. Poate. Adică... Da.

Chicotește foarte încet, dar este destul ca pieptul să i se cutremure și să se atingă de al meu. Ca și cum nu ardeam deja în flăcări.

— Ca de exemplu, ce?

Întrebările sale sunt foarte bine alese și parcă o face intenționat. Vrea să mă prindă la colț. Și cam asta a făcut. Nu mai am aer, totul este prea fierbinte în jurul meu și încep să transpir. Am nevoie de exerciții de respirație în jurul său.

— Nu știu... la ce te-ai fi gândit.

Nu pot să îi răspund la asta. Adevărat, mă gândeam că a luat totul prea romantic. Însă ar fi ciudat să îi spun ceea ce gândesc. La fel de ciudat ca și senzația din stomacul meu când mâna i se strânge pe talia mea. Este ca și cum o ploaie de meteoriți în flăcări s-a revărsat peste mine.

— Că mă placi și că mă vrei aproape? întreabă, făcând și ultimul pas, lipindu-și corpul de al meu. Cam atât de aproape?

Dureros de aproape, pentru mine una. Cum vrea să vorbesc sau măcar să gândesc când singurul aer pe care îl respir este parfumul lui afrodisiac? Să nu mai spun de distanța milimetrică dintre fețele noastre. Acum văd acei ochi minunați cum am vrut întotdeauna. Dar îi privesc cu reținere - o mare reținere.

— Da...

Cu vocea stinsă și buza tremurând, am recunoscut. Nici nu știu mai exact ce am recunoscut, dar am făcut-o. Tăcerea dintre noi era prea apăsătoare, trebuia să spun ceva. Și poate nu am luat cea mai inspirată deciziei, trebuia să tac din gură.

Mâna sa merge incredibil de încet mai sus pe talia mea. Cealaltă îmi mângâie obrazul înainte să dispară și în locul ei altă căldură să își facă simțită prezența. Mai puternică, dureroasă și plăcută. Nasul său îmi atinge pielea, topind-o.

Însă ceea ce se simte mai arzător ca lava este aerul șoaptei lui care se sparge de urechea mea.

— Nu îți face griji, am înțeles perfect.

Odată cu acele cuvinte, am scos un sunet ciudat. Ca un scâncet ce nu putea să îmi iasă din piept. Sper doar să îl fi auzit numai eu.

—Mai voiai să spui și altceva?

Dacă voiam... Ce voiam?

— Mh.

Cred că voiam să spun nu. Doar voiam, de ieșit nu știu ce mi-a ieșit pe gură. Toată căldura corpului său mi-a ars și corzile vocale, căci nu mai funcționează normal.

— Foarte bine, spune, și cu o mișcare de care nu este conștient îmi atinge lobul urechii cu buzele.

A naibii să fiu!

— Trebuie să dormim. Ne vedem mâine, Bell.

Se desparte dintr-o dată de mine și dau de o avalanșă de gheață care îmi cutremură fiecare celulă din corp.

Este ca și cum am primit o găleată de apă în cap și m-a trezit la realitate - o realitate udă, rece, mirositoare și nașpa.

— Da...

Mă simt penibilă atunci când deschid ochii larg, ca și cum mi-am luat țeapă. Dar la ce? Doar nu mă așteptam să mă sărute sau altceva. Ei bine, nu, însă acea apropiere...

Oh, Doamne. Trebuie să ies de aici până nu îmi pierd și ultimul neuron pe drum.

— Noapte bună, ursuleț.