Plecăm. Urmă să părăsim locul în care ne-am petrecut aproximativ optsprezece ani din viaţa: orfelinatul.
În tot acest timp mă gândisem la cât îmi doresc să părăsesc acest loc pe care-l consideram un soi de " închisoare ", dar de-abia acum realizez că... nu fusese chiar aşa.
În aceşti optsprezece ani am învăţat să mă descurc singură, să găsesc o cale de rezolvare la orice - învăţasem să mă ridic pe propriile puteri, dar... acum mă simţeam total neputincioasă, şi nu ştiam de ce. Atâtea persoane minunate pe care le-am întâlnit aici şi pe care nu le voi uita prea curând sau poate niciodată... Atâtea momente frumoase, dar şi urâte... Cu un gest inconştient mi-am şters o lacrimă ce tocmai s-a scurs pe obrazul meu fin, brăzdat de pistrui.
- Eşti OK? mi se adresează Caitilin tocmai ieşind din baia camerei noastre.
- Nu, Caitilin. Nu sunt. răspund eu, sec, înainte că ea să vină să mă îmbrăţişeze strâns, soptindu-mi că " totul va fi bine "...
Simţeam c-am un nod în gât. Am înghiţit în sec şi m-am desprins din îmbrăţişarea ei, moment în care Jade (ea-mi fusese că o soră până acum, deşi avea numai paisprezece ani) şi Christian (el era singurul băiat care-mi arătase respect într-adevăr cât timp am fost aici) au intrat pe uşă.
- Fetelor, eu plec acum. Voiam să-mi iau la revedere de la voi... murmură Christian, cu lacrimi în ochi.
L-am îmbrăţişat toate trei, i-am spus că-l iubim şi că ne va fi dor de el, după care i-am auzit paşii îndreptându-i-se în josul holului.
- Ei bine, cred că e momentul să plecăm şi noi. zic eu. Sper să ne mai întâlnim cândva; ai grijă de tine, micuţo. mă adresez eu lui Jade, sărutând-o pe frunte.
- O să-mi lipsiţi, fetelor. şopteşte Jade, cu vocea tremurândă.
Un suspin mi-a scăpat printre buze şi cu greu m-am abţinut să nu izbucnesc în plâns încă o dată.
- Şi tu, nouă... zice Caitilin, văzând că eu n-am nicio reacţie.
Mi-am ridicat valiza plină cu lucrurile mele (la fel făcând şi Caitilin) şi cu o ultima privire la camera noastră pe care probabil n-o vom mai revedea niciodată, ne-am luat adio de la Jade, şi... am părăsit camera, aceasta rămânând în urmă noastră.
- Plecaţi fără că măcar să va luaţi rămas-bun de la mine? ne tachinează domnişoara Wiskinson care tocmai ieşea în calea noastră din cantina orfelinatului.
- Mm, mulţumim pentru tot ce-aţi făcut pentru noi până acum, domnişoară Wiskinson. zice Caitilin, amabilă, schiţând un zâmbet larg. Dar, acum e vremea să plecăm. adăugă ea, trecandu-şi degetele prin părul sau mătăsos ce i s-a risipit imediat printre degete.
- S-aveţi o viaţa frumoasă, pentru că meritaţi, fetelor... zice ea, cu lacrimi în ochi.
- Mulţumim din nou. zic şi eu, într-un final.
Şi-aşa am părăsit pentru totdeauna locul în care-mi petrecusem mulţi ani din viaţa, şi-am pornit pe-un drum nou...
