Era seara, în jurul orei zece.
Stăteam tolănită pe pat, fixând cu privirea peretele. Lumina puternică a lunii pătrundea pe fereastra fumurie a camerei mele, oglindindu-se pe pereţii camerei.
Nu făceam altceva decât să mă gândesc la ce avea să se întâmple mâine; îmi făceam tot felul de scenarii în capul meu (mai mult sau mai puţin favorabile pentru mine).
Dintr-odată s-au auzit câteva bătăi uşoare şi puţin nesigure în uşa. Cine voia să-mi zică ce la ora asta?...
Împleticindu-mă, am sărit leneşă în capul oaselor înăbuşindu-mi un căscat înainte să deschid uşa larg şi să-l văd pe Zayn stând acolo.
- Hey... P-pot să intru?
Am făcut câţiva paşi înapoi pentru a-i face loc să intre. Acesta a pătruns în camera, închizând încet uşa în urma sa. Eu m-am trântit leneşă înapoi pe pat, iar Zayn s-a întins şi el lângă mine. Mă simţeam cam inconfortabil fiind atât de aproape de el. Îi simţeam respiraţia caldă pe pielea mea catifelată, iar ochii săi mă priveau insistent.
- De ce ai venit aici?
- Mă gândeam că te vei simţi mai bine dacă nu eşti singură aici, între patru pereţi, ştii...
- Să ştii că-mi face bine să mai fie cineva aici, alături de mine. zic eu, forţând un zâmbet. ...Când sunt singură, numai eu şi gândurile mele, simt că mor.
Acesta şi-a trecut un braţ, în jurul taliei mele, şi mi-a şoptit:
- Karmin... Dormi, te rog. Mâine o să fie o zi lungă şi trebuie să fi odihnită.
O lacrimă mi s-a scurs pe obraz şi cu un gest inconştient, am şters-o.
- Noapte bună, Zayn. murmur, punându-mi capul pe pieptul său, şi adormind imediat după.
În dimineaţa următoare, m-am trezit în jurul orei nouă, iar Zayn încă era acolo, lângă mine - era treaz.
- Neaţa... şoptesc, privindu-l fix în ochi.
- Bună dimineaţa. zâmbeşte acesta.
Atunci, m-am gândit să pun în practică ideea ce-o dezbătusem în capul meu toată seara trecută: să plec undeva, departe, înainte că Underwood să mă sune să-mi spună că avea să aibă loc un proces prin care aveam să fiu aruncată într-o închisoare.
- Zayn. Eu plec. i-am zis, ridicându-mă ca arsă în picioare.
- Ce?... mă-ntreabă acesta confuz.
- Am nevoie de maşina ta. continui, ignorându-i întrebarea.
- Stai. Karmin, ce-ai de gând să faci?! insistă el.
Pe fotoliul din capătul camerei erau aruncate câteva dintre hainele mele curate. M-am repezit şi le-am luat, aruncându-le în geanta mea.
- Cheile, da-mi cheile. zic eu, simţind cum o stare de frică mi se instalează în tot corpul.
În secunda următoare, am sesizat că cheile maşinii lui Zayn erau puse pe măsuţa de toaletă de lângă pat. El, văzând că privirea mea se oprise asupra lor, a pufnit şi-a dat să le ia, dar am fost mai rapidă decât el.
- Karmin, dacă ai să încerci să fugi de ei, te vor găsi oricum şi-atunci... ai să fi băgată cu siguranţă în închisoare.
Am afişat un zâmbet palid.
- Zayn, oricum am să ajung la închisoare, aşa că... vreau să-ncerc să mai trag de timp măcar cât pot.
Mi-am oprit privirea asupra ceasului de pe măsuţa de toaletă: în curând era nouă jumătate. Trebuia să mă grăbesc.
- Îţi mulţumesc pentru tot ce-ai făcut pentru mine până acum, Zayn.
- Singurul motiv pentru care nu mă opun acestei idei, este că ştiu că nu vei da înapoi şi nu vei ceda - te cunosc, eşti prea încăpăţânată. Aşa că, te las să pleci. Ai grijă de tine, Karmin. O să-mi lipseşti. zice acesta, cu lacrimi ochi.
Lacrimi? Avea lacrimi în ochi? De ce avea lacrimi în ochi?
- Adio, Zayn...
Şi-atunci, fără să mai ezit, am părăsit camera coborând în fugă scările până la parter: nu voiam să se trezească şi altcineva şi să mă vadă (chiar dacă acel altcineva era Caitilin). Ieşind din casa, aerul proaspăt al dimineţii m-a izbit direct în faţa.
- Ei bine, acum eşti pe cont propriu, Karmin... şoptesc, în aşa fel încât să mă aud şi eu.
Traversând curtea casei lui Zayn, am urcat în maşina sa ce era parcată vis-a-vis de casa, şi... am pornit către " nicăieri ", şi chiar în acel moment telefonul începuse să-mi sune: era Andrew.
- Da.
- Unde eşti, Karmin? mă-ntreabă acesta.
- ...Tot unde eram şi până acum. îl mint eu.
- Minţi. zice el.
Am înghiţit în sec.
- Nu mint, Andrew. De ce aş minţi?
- Karmin, fă bine şi-ntoarce-te înapoi înainte să faci vreo prostie. Ştii măcar să conduci?
Da, ştiam să conduc. Luasem câteva " cursuri " cât timp am fost la orfelinat, şi chiar ştiam să conduc, aşa că... eram sigură pe " abilităţile mele de şofer ".
- Da, ştiu. Şi la urmă urmei, care e problema ta? Nu-nţeleg.
Asta a fost tot ce-am mai zis, înainte să apăs pe " închide " şi să parchez maşina lui Zayn în faţa unui magazin - de unde mi-am cumpărat câteva sticle de apă şi ceva mâncare, şi-am pornit din nou. Speram să mă îndepărtez cât mai mult de teritoriul Angliei cât mai curând.
