Eram înapoi acasă acum.
Alături de Caitilin, Christian şi Zayn eram la mine acasă. Stăteam toţi pe canapeaua din sufrageria casei mele, povestind despre diverse lucruri.
- Karmin, te muţi alături de mine în Londra? mă-ntreaba Zayn.
...Ce? Cum a reuşit să ia această hotărâre dintr-odată? Păi... trebuia să-i dau şi-un răspuns, nu? Nu ştiu cum voi lua această hotărâre pe loc, dar... aveam să-i dau un răspuns, totuşi. El îşi riscase mult prea mult viaţa pentru mine, aşa că puteam şi eu să-i îndeplinesc o " dorinţă ".
- Da. răspund, întinzându-mi buzele într-un zâmbet.
- Serios?
- Da! continui eu, chicotind.
Dar, înainte mai aveam de rezolvat câteva probleme alături de Andrew prin Bradford: voiam să-l vizitez pe Underwood la închisoare şi... să merg şi eu la cimitirul unde era îngropată maică-mea. Voiam neapărat să " vorbesc " cu ea.
- De ce reacţionezi aşa? Parcă ţi-ar fi spus " da, vreau să mă mărit cu tine ". îl tachinează Christian.
Atunci, discuţia noastră a fost întreruptă de telefonul care începuse să zbârnăie: Andrew era cel ce mă suna (asta înseamnă că era în faţa casei mele).
- Mm, ar cam trebui să plec. Vorbim mai târziu, băieţi.
- Nu vrei să vin cu tine? se oferă Zayn.
- Na, nu. E OK.
L-am sărutat scurt pe buze şi-am ieşit din casa. Maşină lui Andrew era parcată acolo - un Range Rover de culoare neagră.
- Hey!
- Fetiţa mea! Ştiam c-o să se termine totul cu bine. zice Andrew, zâmbind larg.
M-a cuprins într-o îmbrăţişare strânsă.
- Mulţumesc pentru tot, tată. murmur, lăsându-mi privirea în pământ.
- Te voi ajuta oricând vei avea nevoie, Karmin.
Şi-am urcat în maşina sa. Radio-ul era pornit, iar o melodie pe care eu o adoram tocmai începea: Here Without You. Andrew a băgat cheile în contact, şi... am început să ne deplasăm încet înspre închisoare - unde urma să menţin o discuţie cu Underwood (de-abia aşteptam să dau ochii cu el).
- Ce-o să-i spui lui Underwood?
- Tot ce-mi vine în minte, Andrew.
- Eu ştiam de la bun început că el e cel ce a ţi-a omorât mătuşa...
Ce?!
- Ce? Şi-atunci de ce n-ai făcut nimic în privinţa asta, mă rog?! izbucnesc eu, mijindu-mi ochii către el.
- Pentru că trebuia să mai strâng dovezi, Karmin. Pentru că dacă nu strângeam destule dovezi, ajungeai tu să înfunzi puşcăria în locul lui.
N-am mai zis nimic. Erau prea multe întrebări la care voiam răspunsuri, erau prea multe întrebări la care... deşi avea cine să-mi răspundă, nu mai aveam capacitatea să le înţeleg răspunsurile şi nici forţa necesară să mai aud alte răspunsuri şocante. Aşa că, am lăsat-o baltă pur şi simplu, aşteptând s-ajungem odată la închisoare.
După aproximativ treizeci de minute, ...eram în sala de aşteptare: sala în care urma ca Underwood să între din minut în minut ca noi să putem vorbi. Mă miram că-l lăsaseră să primească vizitatori numai după o zi de închisoare. Dar, totuşi...
- Karmin. aud vocea acestuia.
Mi-am întors privirea în spate, tresărind. Privirea mea a întâlnit-o pe-a lui, iar... inima începuse să-mi bată nebuneşte, probabil din cauză că-mi era într-un fel teamă - teamă de mai multe lucruri.
- Idiotule! urlu eu, sărind în picioare.
Nu puteam să mă manifest cum voiam cu adevărat pentru că doi gardieni erau alături de acesta, aşa că am încercat să mă controlez cât de cât, dar nu ştiu dacă mi-a reuşit.
- Putem discuta cu calm, te rog? întreabă acesta, lăsându-şi privirea în jos.
- Nu, normal că nu putem! Când mi-ai omorât mătuşa ai fost calm, huh? Cât de calm ai fost?!
- ...Karmin! Nu ştiu ce mă apucase atunci, nu am nici cea mai mică idee, OK? Am iubit-o enorm pe Crystal şi-mi pare rău pentru c-am... omorât-o, dar...
- Dar ce?
De data aceasta reuşisem să-mi menţin tonul vocii coborât.
- Dar... Nu, nu contează.
Şi-a luat privirea de la mine şi şi-a întors-o înspre unul dintre gardieni, zicând:
- Puteţi să mă duceţi înapoi în celula mea?
Aceştia, fără să-i dea vreun răspuns, l-au târât afară din acea sala, şi aşa am rămas numai eu acolo, fără niciun răspuns... fără niciun răspuns de la Underwood. Mai bine nu veneam aici! A fost o pierdere de timp totală. Mi-am făcut rău numai mie. Simţind c-o să explodez de nervi, am dat cu piciorul în scaunul pe care fusesem aşezată în urmă cu câteva minute, şi-am părăsit sala, traversând holul închisorii în fugă înspre ieşire.
- S-a întâmplat ceva? Cum a decurs? mă întreabă Andrew care mă aştepta la intrarea în închisoare.
- ...Doar hai să plecăm de aici, te rog. răspund eu, simţind cum lacrimile îmi înceţoşează vederea.
El şi-a trecut un braţ după umerii mei, şi-am ieşit împreună din închisoare.
- Fetiţă mea... murmură acesta, înainte să urcăm în maşina sa.
Odată urcaţi în maşină, am izbucnit în plâns fără să-mi pot opri lacrimile din a curge. Andrew nu zisese nimic, ceea ce m-a bucurat.
- Mă poţi lasă, te rog, la cimitir? Vreau să vorbesc cu mami.
- Da, desigur.
Restul drumului l-am parcurs în linişte, până ce-am ajuns în faţa cimitirului.
- Ai grijă de tine, Karmin.
Am aruncat o ultima privire înspre el, şi-am coborât din maşină, intrând în cimitir...
