- Ce faci aici?...
- Am venit să-mi spui că aveam dreptate: că nu trebuia să pleci. zice acesta, având un zâmbet palid pe faţă.
S-a apropiat încet de gratiile celulei mele, şi s-a prins cu mâinile de ele.
Eu m-am ridicat leneşă de pe pat şi m-am apropiat şi eu de gratii, punându-mi palmele peste ale sale.
- Ajuta-mă, Zayn... Ajuta-mă. Nu vreau, nici măcar nu-mi pot imagina viaţa după aceste gratii, ştii? Nu pot! Nu vreau să mi-o imaginez! Te rog, ajuta-mă. îl implor eu, cu vocea tremurândă.
- Mda. Da, ascultă-mă bine... murmură, aruncându-şi privirea în jur, sperând că nu-l va auzi nimeni. Orice s-ar întâmpla, o să te ajut să scapi, fie că e să te ajut să evadezi.
Şi-a trecut încet degetele prin părul meu, jucându-se cu câteva şuviţe mătăsoase.
Nu-mi venea să cred că el tocmai a spus asta. Dacă avea să mă ajute să evadez, avea să rişte totul: viaţa, cariera, familia - TOTUL. Mă simţeam vinovată, vinovată deoarece el voia să... mă ajute. Acum, n-am nici cea mai mică idee dacă chiar aveam să ajung într-adevăr la închisoare sau dacă planul nostru avea să reuşească, dar totuşi, eu puneam multe persoane la care ţineam enorm în pericol, ...într-o situaţie urâtă.
- Eşti sigur de asta?
- Da. Am vorbit cu Andrew despre asta deja, şi a zis că mă va ajuta cu tot ce poate să te scoatem de-acolo.
Din nou, Andrew. Se pare că şi Zayn aflase că Andrew a fost agent sub acoperire. Dar, ce naiba? Eu de ce nu aflasem înainte? Stai, eu de ce nu aflasem înainte că tatăl meu trăieşte, de fapt? Ei bine, nu e momentul potrivit să-mi bat capul acum cu chestii de genul, aşa că...
- Oh... şoptesc, moment în care îl văd pe Andrew îndreptându-se către noi.
Zayn mi-a mângâiat uşor obrazul.
- Hey, e fiica mea! Nu ţi-am dat voie să ai o relaţie cu ea, Zayn. îl tachinează Andrew.
- Erm, nu cred că ai vreun drept să-mi controlezi viaţa... răspund eu, în locul lui Zayn.
Deşi ceea ce tocmai a zis Andrew a fost o glumă, m-a enervat şi nu m-am putut abţine să nu-i dau nicio replică.
- Ne vedem mai târziu. şopteşte Zayn, silueta sa dispărând imediat după în întunericul holului.
Acum, rămăsesem doar eu şi Andrew - tatăl meu, care... era, practic, ca un străin pentru mine.
- ...Am să-ţi dau câteva explicaţii, Karmin. spune acesta, cu un ton de vinovăţie în voce.
- Da, ai.
Încercând să iau un aer plictisit, m-am aşezat pe patul meu, încrucişându-mi picioarele sub mine. Andrew nu s-a clintit preţ de câteva momente, aşa că l-am măsurat cu privirea: ochii săi erau verzi, iar părul îi era brunet; acum îmi dau seama că trăsăturile feţei mele semănau cu ale sale. Corpul său era masiv; el era înalt (presupun c-avea 1,90 sau ceva de genul). Îşi schimbase costumul cu care l-am văzut eu îmbrăcat în urmă cu câteva zile cu o pereche de jeanşi albaştri, o cămaşă de culoare neagră, şi o pereche de pantofi negri.
- Te uiţi la mine de parcă acum mă vezi pentru prima oară.
- Cam aşa... zic eu, luându-mi privirea de la el.
- Poate te-ntrebi de ce am apărut tocmai acum în viaţa ta. Ei bine, în următoarele minute, vei primi toate răspunsurile de care ai nevoie, Karmin.
De-abia aşteptam.
- Bun. Păi, mama ta a murit când te-a născut, ...numele ei era tot Karmin - de aceea am insistat să te cheme şi pe tine aşa. Eu, eram agent sub acoperire de ani buni, până acum câteva zile, când aflând că tu eşti pe cale să ieşi din orfelinat, am renunţat la acea meserie că să pot să-ţi fiu alături, şi că să-ţi pot aloca mai mult timp ţie. s-a oprit pentru câteva momente, lăsându-şi privirea în pământ. Tu nu aveai voie să afli că eu exist câtă vreme eu eram agent sub acoperire, Karmin. Întotdeauna mi-am dorit să te văd cum creşti, să te văd cum ajungi aici - la vârsta de 18 ani, să văd toate etapele prin care treci, dar...
- Dar, n-ai făcut nimic în privinţa asta. De ce ai renunţat tocmai acum la acea meserie? În loc să renunţi când aveam şi eu mai multă nevoie de tine...
- Pentru că nu ştiam să am grijă de tine. Tot timpul am crezut că totuşi ţi-e mai bine acolo, decât alături de mine, dacă mă crezi.
Preţ de câteva clipe, o linişte mormântală s-a aşternut în jurul nostru: puteam auzi chiar şi ce vorbesc cei din cealaltă încăpere.
- Mama... mama cum arăta? îl întreb eu, curioasă.
Acesta şi-a scos din buzunar telefonul, şi l-a întins către mine:
- Uite, aceasta este o fotografie cu ea. ...Era superbă. Era o femeie minunată şi pe dinăuntru, şi pe dinafară - exact ca tine. Merita tot ce era mai bun în lume, şi ştiu că te iubea enorm dacă mai era în viaţa. Şi-acum te veghează de-acolo, de sus, şi-are grijă de tine, prinţeso.
Am studiat cu atenţie acea fotografie cu mami: şi ochii săi erau verzi, părul său avea o nuanţă roşcată, iar tenul îi era palid. Câţiva pistrui brăzdau şi obrajii ei - exact ca în cazul meu. WOW, semănam atât de mult...
- E... e perfectă.
Cu greu mă abţineam să nu plâng.
- Doar dac-ai fi cunoscut-o... A fost o femeie cum nu mai e alta. Nu ai idee cât am suferit când a murit ea, Karmin.
Durere. Durere citeam pe chipul tatălui meu.
- Oh, tată...
Şi de-abia când acesta şi-a mijit ochii către mine am realizat că tocmai îi zisesem " tată ".
- Te iubesc, Karmin. Îţi promit că voi face orice doar să nu te pierd şi pe tine, din nou. Nu aş mai suportă.
Am ţâşnit de pe pat, direct lângă gratii, prinzându-mă cu mâinile de ele ca şi când aş fi încercat să le smulg de-acolo, să pot să-i ofer o îmbrăţişare.
- Şi eu te iubesc, tată.
El şi-a trecut încet degetele prin părul meu, şi peste obrazul meu, grijuliu - că şi când aş fi fost cel mai valoros obiect existent şi n-ar fii vrut să dispar în caz că mă atingea.
- O să te scot de-aici, Karmin, nu-ţi fă griji.
Acesta a fost ultimul lucru pe care l-a zis tata înainte să pornească în josul holului, şi să dispară în întuneric.
- Şi... sunt singură din nou.
