M-am trezit în cea de-a doua dimineaţă, şi-am coborât direct la bucătărie: deoarece nu prea am mâncat nimic seara trecută, îmi era chiar foarte foame. Odată ajunsă în bucătărie, i-am găsit acolo pe Harry şi Louis, şi deşi n-aveam niciun chef să menţin vreo conversaţie cu cineva - oricine ar fi fost acel cineva, am zis:
- Bună dimineaţa, băieţi.
Aceştia şi-au întors amândoi privirile către mine (nu sesizaseră până atunci că eram şi eu pe acolo):
- Oh, Karmin. Te-ai trezit deja? mă întreabă Harry, amabil, ridicându-şi buzele într-un zâmbet larg care-i accentuă gropiţele.
- Mda. răspund eu, sec.
Preţ de câteva clipe am rămas pe gânduri (în timp ce-mi luam un baton granola), după care am hotărât să-i întreb dacă Andrew mai era încă, aici, în casa familiei lui Zayn. Nu voiam să mă mai întâlnesc cu el; cel puţin deocmadata - nu mă simţeam pregătită să dau ochii cu el, să conversez cu el, şi... chiar să-i zic " tată ". Nu, nu mă simţeam deloc pregătită.
- Băieţi... încep eu, imediat după care mi-am mai coborât tonul: Andrew mai e aici?
Ei au schimbat o privire cu subînţeles între ei, parcă asteptandu-se să-i întreb asta, după care, Louis mi-a răspuns:
- Nu. A plecat aseară, imediat după ce te-ai retras tu în camera ta.
Atunci începusem să mă mai relaxez, şi să fiu mai liniştită (dar, această senzaţie de linişte nu a durat prea mult pentru că imediat după mi-am amintit că peste câteva zile - sau poate chiar peste câteva ore, poliţia avea să mă caute, din nou).
- Ia loc. zice Harry, fixându-mă cu privirea.
Mi-am întrerupt şirul de gânduri, şi-am luat loc pe scaun, între Harry şi Louis.
- Karmin... Nu ne povesteşti mai multe despre tine? mă-ntreabă Louis, având un mic zâmbet pe faţă.
Ce-ar fi de povestit despre mine? Ar trebui să povestesc prin câte am trecut cât am stat în internat? Cum toată viaţa mea trăisem ştiind că părinţii mei sunt morţi, şi că Crystal e singura mea rudă care încă trăieşte - asta până ieri? Ce? Ce se aşteptau să le spun? N-avusesem o viaţa fascinantă deloc. Nu era nimic interesant de povestit despre mine. NIMIC.
- Am avut şi am în continuare o viaţa cât se poate de plictisitoare.
Atunci, dintr-odată, Zayn a intrat şi el în bucătărie (avea pe el doar o pereche de pantaloni de trening, n-avea bluză şi din nou nu m-am putut abţine să nu-i privesc insistent şi cu atenţie abdomenul perfect, iar părul îi era ciufulit) şi a întrerupt ceea ce tocmai ziceam eu, zicând:
- De ce nu le povesteşti, Karmin? se opreşte pentru câteva clipe pentru a mă privi insistent. Ai trecut prin multe, ai suferit. Dar, n-ar trebui să-ţi fie ruşine de viaţa pe care-ai dus-o până acum, pentru că... pentru că ai trecut peste toate cu bine, de una singură, şi ar trebui să fi mândră de asta, ştii?
L-am străpuns cu privirea.
- Zayn. murmur eu.
- În fine, nu mă mai bag, n-are niciun rost. Eşti atât de încăpăţânată! Dumnezeule...
Vocea cristalină a lui Caitilin m-a făcut să tresar.
- Ce-i " Zaynie "? Eşti nervos de dimineaţă? îl tachinează aceasta, înăbuşindu-şi un căscat.
Eu, Harry şi Louis am chicotit fără să ne putem abţine; de data asta Zayn a fost cel care m-a străpuns pe mine cu privirea.
- Nu.
Şi-n secunda imediat următoare, câteva bătăi puternice în uşa de la intrarea în casa s-au auzit.
- Deschid eu! o aud pe Trisha zicând.
- ...Cred că niciunul dintre noi nu era pe cale să deschidă, nu? întreabă Harry.
De data asta am început toţi să râdem.
- Nu. răspunde Caitilin, aşezându-se la masă, lângă el.
Şi... da.
- Bună ziua. Karmin, te rugăm să ne însoţeşti la secţie. zice un poliţist care tocmai a intrat şi el în bucătărie.
Am schimbat o privire cu Zayn, după care cu Caitilin.
- Te însoţesc eu. se oferă Harry să fie şi el de ajutor.
- Eu o însoţesc, frate. replică Zayn, bătându-l pe Harry pe umăr.
Bine, acum fix să-i aud pe ei cum se contrazic aveam chef.
- Dar... continuă Harry.
- Eu. O. Însoţesc. zice Zayn, făcându-mi semn să-l urmez.
" Te crezi cam şef, Malik! " eram pe cale să zic, dar m-am oprit la timp pentru că mi-am dat seamă că... chiar nu era momentul.
Luând ultima muşcătură din acel baton granola, m-am ridicat de pe scaun, şi l-am urmat pe Zayn şi pe acel poliţist afară din casă (Zayn părăsise casa fără tricou, cu părul ciufulit şi cu acei pantaloni de trening - ceea ce mă făcea să mă întreb... de ce plecase aşa de acasă? Cred că era prima şi ultima oară când avea să facă " aşa ceva "...), şi-am pornit către secţie. Era " acum ori niciodată ". Speram să se termine cu bine şi interogatoriul asta, şi... mda.
