Angels and Demons [H.S fanfiction]

VOLUMUL 2- Capitolul 22

Stau de cinci minute în locul ăsta, încercând să îmi recapăt forțele și să respir cât de cât normal.

-Te-ai pierdut păpușă? Întreabă o fată care mi se pare foarte cunoscută.

Da, e fata care a vărsat pastele pe mine în mall, acum câteva zile.

-Nu. Spun eu, ridicându-mă. Îl aștept pe Luke. Mint eu.

-Știu că minți și nu știi pe unde să o iei. Hai să te duc înapoi la clasă! Spune și pleacă în direcția opusă unde am venit eu.

M-am încruntat ușor și i-am spus:

-De ce aș avea încredere în tine?

-Vrei să rămâi aici toată ziua?

Și-a continuat drumul iar eu am urmat-o. Un mic sentiment de nesiguranță și-a făcut simțită prezența. Am înghițit în sec, inima bătând din ce în ce mai tare. Drumul a durat ceva. Am luat-o într-una la stânga și la dreapta. Parcă am fi fost într-un labirint.

-Am ajuns frumoaso! Spune ea rânjind.

-Unde naiba m-ai adus? Întreb eu dând să plec dar un braț puternic m-a apucat de talie, rămânând blocată în brațele sale. Trebuia să știu. De ce m-ar ajuta ea tocmai pe mine?

-Mersi mult Maya, mă ocup eu de aici! Spune o voce total cunoscută mie și care mă sperie de moarte.

Damon! La dracu cu el. Acum nu e nimeni să mă mai ajute!

-Nu ne-am mai văzut de ceva timp, iubire. Spune el, rupând bluza de pe mine.

 Am început să țip chiar foarte puternic.

-Degeaba îți consumi energia iubito! Păstreaz-o pentru mai târziu. Nimeni nu te poate auzi aici. Zice el, făcându-mi cu ochiul.

Am rămas doar în sutien. Mă simt ca un șoarece în gura pisicii. Sunt neputiincioasă în momentul de față, neajutorată. Deja știam că nu mai am nicio cale de scăpare. Fie ea dificilă sau nu. Va trebui să suport tot ceea ce mi se va întâmpla. 

Am simțit o ușoară eliberare la bust, deci mi-a dat jos sutienul. De ce mi se întâmplă mie una ca asta? Îmi masa sânii într-un mod nici brutal, nici plăcut, dar totuși foarte incomod.

-Lasă-mă în pace, obsedatule! Strig și mă zbat, dar degeaba.

M-a mușcat mult prea dur de gât, fapt ce m-a făcut să țip. El chiar nu are milă? Ce nesimțit e! Dar nesimțit e puțin spus. A scăpat de blugii mei, mai greu, dar a făcut-o. L-am împins cu un picior, iar cu celălaltul i-am dat acolo unde soarele nu răsare, el blocându-se și căzând la pământ. M-am ridicat cât de repede am putut și am fugit cât m-au ținut puterile, fără să mă mai uit pe unde o iau. Important era acum să fug și să scap de el.

-Sami! Treci aici! Urlă el.

Ok, începe să mă sperie de-a dreptul. Am început să izbucnesc în plâns, ținându-mă de sâni și alergând. Cum dracu voi ieși eu de aici? Nici nu știu unde mă aflu. Măcar este vreo ieșire în afară de cea pe unde am venit?

Alerg de vreo cinci minute și încă îl aud. Probabil mă urmărește. Fără să știu, m-am izbit de un corp solid. M-a găsit. Sunt terminată. Am început să urlu și să mă zbat, el ținându-mă prizonieră în brațele sale. 

-Încetează din a te mai zbate!

VA URMA...