Camera 32

Capitolul 2

(George)

Am iesit din camera ei, val vartej. Imi venea sa intru in pamant de rusine si nu stiu cum s.a putut intampla asta? Trebuie sa-l sun pe tata sa vad unde naiba este.

-Alo, tata!

-Fiule, unde esti? Ai ajuns? Te astept de ceva vreme, grabeste-te, nu vreau sa intarziem la petrecere.

-Tata, sunt la hotel de mult! La ce camera esti?

-La 32 .

Cand am auzit asta, imi venea sa ma dau cu capul de toti peretii, poate asa reuseam sa atenuez sentimentul de rusine pe care il simt din momentul in care mi-a aparut in fata ochilor. Ii inchid telefonul, si ma indrept catre camera problema 32.

- George, ma bucur ca ai ajuns. Te rog, fa un efort si fii gata cat mai repede, ma repet, nu vreau sa intarziem! imi spune tata, stand in fata mea imbracat intr-un costum elegant, negru.

- Numai de petrecere nu-mi mai arde mie acum. spun eu si din nou imi vine in minte ea.

- Ce s-a intamplat, ai patit ceva?

- Poveste lunga, am sa-ti spun cu alta ocazie. Ma duc sa-mi fac un dus, nu dureaza mult. il anunt eu si ma duc direct in baie.

- Ok, eu am sa plec. Nu te mai pot astepta! Ne vedem jos. il aud strigand inainte sa inchida usa in urma lui

Cu tata am avut o relatie stransa mereu, insa de cand mama nu mai este ne-am apropiat si mai mult. A fost o tragedie care si acum imi topeste sufletul, dupa atatia ani. In momentul cand am auzit ca a fost implicata intr-un accident de masina din cauza unui cretin ce se urcase beat la volan, si ca starea ei era destul de grava, am simtit cum ceva din mine s-a rupt, cum tot ceea ce construisem pana atunci se prabusise intr-o secunda. Simteam ca nu mai aveam pentru ce sa lupt, mai exact pentru cine. Intotdeauna am vrut ca mama sa fie mandra de mine, sa-i daruiesc cei mai frumosi nepoti, sa fie alaturi de mine, la fel cum o facea cand eram mic si imi suporta toate traznaile. Nu de putine ori i-am spart bibelourile preferate, si chiar aduceam si caini de pe strada in casa. O multime de nebunii, dar ea niciodata nu s-a suparat, dimpotriva incepea sa rada cand ma vedea plin de noroi si cu zgarieturi in genunchi. Mereu m-am intrebat: de unde a avut atata rabdare cu mine? A fost fiinta pe care am iubit-o si am s-o iubesc cel mai mult pe acest pamant. Dupa inmormantare, am decis ca cel mai bine ar fi sa ma mut inapoi in casa parinteasca. Nu am vrut ca tata sa ramana singur confruntandu-se cu durerea asta nenorocita, asa ca am plecat din apartamentul in care ma mutasem de cativa ani, mai exact de cand incepusem facultatea. Incet, incet, am trecut peste toate amandoi, cu greu, dar am facut-o. In fiecare clipa ma gandesc ca mama este acolo undeva sus si are grija de noi. O simt, stiu ca e acolo.

Dupa tornada de amintiri dureroase, ies din baie si ma uit la ceas, sa vad cat timp mai am la dispozitie. Nu-mi vine sa cred ca au trecut deja 20 de miute de cand tata a plecat din camera si eu nici nu m-am imbracat. Pun pe mine singurul costum pe care il aveam in bagaj, de culoare albastra, imi aranjez parul ravasit, si ies din camera. Ajung jos fara sa-mi dau seama, fiind cuprins in vraja amintirilor. Gandurile imi sunt imprastiate, insa la final toate se indreapta catre ea. Si acum o vad cu picaturile de apa ce-i curgeau pe trupul micut si firav, cum parul ei blond si buclat i se revarsa ca o casacada pe umeri. M-a fascinat cu ochii ei mari si albastrii, cu buzele ei atragatoare. Oare o voi revedea candva?