Camera 32

Capitolul 19

( Dupa 3 saptamani) (Magda)

Lucrurile s-au mai linistit, nu am mai primit niciun telefon, nicio amenintare si nici nu am mai fost atacati, insa cu toate astea, eu inca simt ca ceva rau este pe cale sa se intample si urasc faptul ca trebuie sa traiesc cu senzatia asta de care nu stiu cum sa scap.

Azi este ziua absolvirii si dupa atatia ani de sacrificii si eforturi sunt multumita si fericita ca am ajuns la final. Am emotii, da, ca de fiecare data cand a trebuit sa dau un examen, sau sa vorbesc in fata unui public numeros, asa cum voi face azi cand imi voi spune discursul de multumire ca sefa de promotie. O strang de mana pe Tess care sta langa mine si imi intorc privirea catre ea pentru o clipa. Zambeste si pare nerabdatoare, iar aceasta stare a ei este molipsitoare, ca de altfel intregul ei carecter si pofta de viata cu care traieste fiecare moment. Ma priveste si ea scurt si imi face cu ochiul.

Arunc o privire in spatele salii, unde imediat il zaresc pe George, stand in picioare, imbracat intr-un costum negru, care-i ofera un aer sobru, insa aceasta seriozitate dispare imediat, fiindca buzele lui iau forma unui zambet care ma face sa rosesc si care dezlantuie fluturasii din stomacul meu. Langa el sta o doamna prezentabila, imbracata intr-o rochie rosie ce o intinereste cu cativa ani. Mama. Simt cat este de emotionata, iar lacrimile ii stau gata sa se prelinga pe obrajii ei curati. Imi face cu mana timid si nu stiu cum sa ma abtin sa nu izbucnesc in plans atunci cand in minte imi vin ca o avalansa momentele de slabiciune prin care am trecut, clipele cand simteam ca nu mai pot, ca ma prabusesc, iar ea a fost acolo negresit si m-a ridicat.

Imi reiau pozitia initiala si in fata ochilor imi apare un Mark zambitor care ma priveste cu interes. Pentru un moment mi se taie respiratia, dar imi revin la fel de repede si imi spun ca nu trebuie sa ma mai las intimidata.

- Felicitari! imi intinde mana, dar eu nu fac acelasi lucru, asa ca incerc sa-mi mut privirea. Nu fii nepoliticoasa, Magda! il aud si imi vine sa vomit, cand ma gandesc ca am stat atata timp alaturi de el, o persoana cu adevarat falsa.

- Nu am de ce sa fiu politicoasa cu tine. Sau ai impresia ca meriti? intreb si ridic din instict o spranceana.

Ma priveste cu ochii mijiti, si imi atinge cu dosul degetelor obrazul. Nu ma feresc, doar raman intepenita si de data asta sunt nevoita sa il privesc. Ma dezgusta, asta este tot ce pot spune atunci cand ii vad fata pe care parca nu o recunosc din cauza rautatii ce il transforma in totalitate. Pe frunte observ cateva riduri, pesemne ca ultima luna nu a fost cea mai linistita nici pentru el iar ochii incep sa i se intunece.

- Toate in viata se platesc!

Fiori reci imi urca pe sira spinarii si incep sa simt furnicaturi in palme, atunci cand cuvintele lui ma izbesc ca un val rece. Ma infurii si ma ridic de pe scaun ca arsa.

- Sa nu indraznesti! ii spun si ma apropii de el, distanta dintre noi devenind din ce in ce mai mica. Ai grija ce faci, pentru ca cel care va plati s-ar putea sa fii chiar tu!

- Nu fii chiar asa sigura! Nu uita ce ti-am promis! Atat mai spune si pleaca. Dupa cateva secunde in care incerc din rasputeri sa-mi revin, imi indrept privirea catre un George rosu de furie. Se indreapta catre mine, insa vocea directorului il opreste. A inceput festivitatea.

Toti cei prezenti asculta cu atentie, unii cu lacrimi in ochi, altii cu zambete care le lumineaza chipurile, dar eu sunt imuna la tot ceea ce se petrece in jurul meu. Nu ma pot concentra asupra niciunui cuvant ce strabate sala, iar asta se intampla din cauza faptului ca de cand Mark a plecat, imi aduc aminte de toate cele intamplate in ultima luna: amenintari, telefoane, frica si panica. Incep sa cred ca toate au legatura cu o singura persoana.