Camera 32

Capitolul 26

(Magda)

Ma misc fara sa realizez printre oameni, dar sunt constienta de un singur lucru si anume de lipsa aerului care imi face capul sa vajaie de parca m-as afla intr-o fabrica. In mintea mea rasuna innebunitor doua nume: George si Kendra. Nu m-as fi asteptat la asta niciodata si nu spun asta referindu-ma la Kendra fiindca nu o cunosc de mult timp, ci o spun referindu-ma la George, barbatul care chiar a reusit sa ma faca sa simt lucruri de a caror existenta nu eram constienta pana atunci, dar care la fel a reusit sa ma faca sa simt o tristete ingrozitoare care imi strange sufletul. Nici macar nu pot sa plâng, deși mi-as dori, gândind ca poate asta m-ar ajuta sa ma descarc, dar lacrimile refuza sa iasă din cauza indignării pe care o simt pana-n străfunduri!

Nu stiu unde sunt, nici cat timp am ratacit pe strada. Caut cu privirea o banca pe care sa ma pot odihni fiindca puterile incep sa ma lase, iar detaliul care tocmai imi strapunge mintea imi inrautateste situatia si mai mult. Tess a stiut totul si ce este si mai rau, nu mi-a spus. Cum a putut sa-mi faca asta? Intr-adevar imi aduc aminte de un moment cand am stat in gradina casei, un moment care atunci m-a pus pe ganduri, insa nu i-am acordat o importanta prea mare. Am simtit de parca incerca sa ma pregateasca pentru ceva care ar fi putut sa ma raneasca, dar nu am apucat sa ascult ce voia sa imi spuna, fiindca George a ajuns acasa, iar Tess a disparut de acolo imediat. De asemenea imi aduc aminte de privirile pe care satena i le arunca lui George de fiecare data cand se intalneau prin casa si pe care nu am reusit sa le traduc atunci astfel incat sa rezolv puzzle-ul din mintea mea, acum insa inteleg ca ceea ce ochii prietenei mele aruncau spre George ca niste sageti de foc, erau sentimente de rautate, dar si dezamagire.

Frigul incepe sa imi amorteasca trupul si cred ca cel mai bine ar fi sa caut drumul spre casa. Casa?! Oare unde mai este acasa acum pentru mine? Nu am cum sa ma intorc la George, asta ar fi prea de tot, dar nici nu vreau sa ma duc la mama, desi sunt sigura ca m-ar primi fara ca macar sa clipeasca si chiar si tata, cu toate ca ultima noastra intalnire nu a decurs prea bine. Poate ca merita sa incerc, avand in vedere situatia in care ma aflu si faptul ca inca stau pe banca aceasta care mi-a rupt oasele la propriu. Ma ridic mai greu decat o batranica de 90 de ani si incerc sa imi tarasc picioarele in directia in care cred ca ar fi iesirea din parc, dar ceva parca imi obliga ochii sa se inchida si imi amorteste simturile, facandu-ma sa cad intr-un soi de somn, care din pacate nu este atat de odihnitor pe cat mi-as dori.

...

Pleopele imi sunt grele, iar corpul oricat as incerca, nu pot sa-l fac sa reactioneze. De un lucru sunt insa constienta, cineva ma tine in brate si daca ar fi sa ma iau dupa miscarile bruste pe care le face as putea sa jur ca alearga. Sfinte! Incerc din nou sa imi deschid ochii, iar cand reusesc vad un barbat cat un munte cu gluga pe cap care ma impiedica sa imi dau seama cine este. Nu as avea nicio sansa sa ma impotrivesc si nici puterea necesara, asa ca ma las in continuare purtata prin intuneric.

Dupa un somn care cred ca a durat cel putin un an, ma trezesc din cauza unui zgomot care imi face capul sa se invarta ametitor, intr-o camera prea luminoasa pentru gusturile mele in acest moment, si cam inghesuita. Oare ma insel sau chiar se aud sirene de politie? Ma ridic din patul cu asternuturi negre, care arata sinistru si ma indrept catre fereastra, unde observ ca strada este impanzita de oameni imbracati in uniforme , unii dintre iei tinand arme in mana. Unde sunt?! Ingrijorarea incepe sa imi inunde venele si sa imi inghete sangele. Fir-ar! Ce naiba s-a intamplat cu mine noaptea trecuta si cum am ajuns aici? Franturi din ceea ce s-a intamplat imi apar in minte, dar nu reusesc sa gasesc nimic concret care sa ma faca sa inteleg situatia in care ma aflu. Sunt imbracata intr-un tricou mult prea mare si incep cu disperare sa imi gasesc hainele pe undeva prin camera ai carei pereti incep sa se apropie amenintator de mine.

Focul de arma care rasuna ma face sa tresar si fara sa imi dau seama tip ca un copil. Renunt la ideea de a-mi cauta hainele, asa ca singurul lucru pe care apuc sa-l iau este o jacheta si aceasta cu multe numere mai mari si ma indrept spre usa. Cu putin noroc nu sunt doborata de usa care se deschide cu putere, iar in fata ochilor imi apare un Mark desfigurat.

- Sa nu cumva sa tipi sau sa incerci sa fugi! mana lui se infige in parul meu tragandu-ma fara mila

- Da-mi drumul! spun si incep sa ma zbat, incercand sa scap de stransoare degetelor lui. Ce naiba se intampla aici? Unde sunt si de ce este politie jos? ridic tonul cuprinsa de o furie salbatica.

Asta este momentu in care realizez ca am fost rapita.

- Nu avem timp de explicatii acum! Trebuie sa fugim. spune nervos si imt cum isi muta degetele din parul meu pe umeri, tragandu-ma cu disperare spre o usa mica pe care nu o observasem pana acum.

- Inceteaza! Nu merg nicaieri! tip si reusesc sa iau de pe noptiera micuta de langa pat o foarfeca pentru care incep sa multumesc in gand tuturor divinitatilor. Il amenint pe Mark crezand ca poate il voi speria catusi de putin, sau macar voi mai trage de timp astfel incat nenorocitii aia de politisti sa vina sa ma scape de nebunul din fata mea, insa acesta ma priveste amuzat.

- Termina cu prostiile si misca-te mai repede. starea lui se schimba imediat, trecand de la amuzament, la furie, ochii aproape iesindu-i din orbite. Am spus sa te misti mai repede! tipa ca un animal si de data asta panica este cea care domneste in mine.

- Am spus ca nu vin nicaieri cu tine! Da-mi drumul de aici! Esti nebun! imi iau inima in dinti si il infrunt cu riscul de a iesi sifonata rau din treaba asta.

Primul instinct este acela de a-mi mangaia pantecul, insa nu apuc sa duc asta la bun sfarsit fiindca alte focuri de arma se aud, iar in casa reusesc sa intre politistii. O fractiune de secunda nu sunt atenta la Mark, acesta profitand si prinzandu-ma de gat, iar eu simt ca nu mai am mult pana sa-mi dau duhul. . Acum chiar am dat-o in bara! este singurul lucru care-mi vine in minte si nu fac altceva decat sa ma rog pentru mine si pentru...

Barbatul care ma tinea prizoniera, se prabuseste peste mine si observ pe mana picaturi de sange care sper sa nu fie al meu. Salveaza-ma Doamne!