Camera 32

Capitolul 28

(George)

Privesc in oglindă și pur și simplu nu recunosc persoana desfigurata care-mi apare in fata ochilor. Cearcanele atarna sub ochii mei, facandu-ma sa arat deplorabil, iar mai rau este faptul ca aspectul fizic este intruchiparea perfecta a ceea ce am in interior, sau ce nu am. Aceste luni, au fost ingrozitoare si mi-e teama sa gandesc ca vor urma altele fara ca nimic sa se schimbe. Toate incercarile mele de a o gasi pe Magda au fost in zadar, iar lucrul asta ma macina, ma face sa ma simt pustiu si oricat as vrea sa-mi imbunatatesc starea, mintea mea refuza sa-si revina. Oricat as incerca, nu am cum sa nu ma gandesc la ea, la faptul ca am ranit-o si ca nici macar nu am avut ocazia sa incerc sa repar ce am stricat, fiindca a disparut din viata mea complet. Ziua in care am aflat ca a fost rapita, a fost ziua in care lumea mea s-a prabusit. As fi fost in stare sa fac orice pentru a o gasi si a o salva din mainile acelui psihopat, sa o duc acasa si sa- i alin suferinta, dar nu, a trebuit sa-mi opresc dorinta aceasta nebuna si asa au decurs de atunci zilele pentru mine. Un leu in cusca, aceasta cred ca ar fi cea mai buna descriere.

Sunt la cabana de la Lake Placid si recunosc faptul ca pentru o perioada a fost locul perfect pentru a-mi pune gandurile in ordine si a medita, dar deja incep sa simt ca nu ma mai regasesc nici aici, unde totul este atat de frumos in jur, dar nu la fel de frumos ca ea. Si din nou ea, din nou acei ochi albastri care m-au privit trist in acea ultima zi, imi bantuie existenta, chinuindu-ma. Lucrurile nu mai pot continua asa! A fost suficienta suferinta si nu reusesc decat sa ma distrug incet, dar sigur.

Incep sa-mi fac bagajele, asezandu-mi putinele haine pe care le am in valiza. Am de gand sa ma intorc in New York si sa-mi reiau viata, sa fac lucrurile care-mi plac. Nu voi renunta sa o caut nici macar o secunda, iar daca este nevoie ma voi duce la capatul lumii pentru ea si va fi din nou a mea fie ca vrea, fie ca nu. Simt ca ceva mult mai puternic ne leaga si sunt sigur ca nici ea nu a reusit sa ma uite.

Dupa un drum lung si obositor, ajung in New York, mai precis in fata casei parintilor Magdei. Nu am vrut sa vin si sa ma lovesc de un nou refuz care sa-mi spulbere sperantele, doar ca fara sa constientizez am condus ca un nebun si am ajuns aici. Cobor din masina si ma indrept catre poarta insa nu indraznesc sa o deschid. Nu vreau sa distrug scena desprinsa din povesti care se deruleaza in fata mea. Magda! Este parca mai frumoasa decat imi amintesc, iar bebelusul din bratele ei ii seamana izbitor. Sta pe patura asezata pe iarba si se joaca cu mogaldeata dragalasa care se pare ca nu mai are mult si o va lasa fara par. Nu stiu cum arat, insa ma simt in al 9-lea cer. Imediat un gand imi face corpul sa intepeneasca si mintea sa gandeasca intr-un ritm alert. Un copil! Copilul meu! Viata parca se transforma, devenind mai buna si mai blanda cu mine, iar acum cand Magda si-a indreptat privirea catre mine, simt cum un val de caldura imi inunda trupul. Ah, imi era atat de dor de privirea asta.

(Magda)

Picioarele mele refuza sa se miste si oricat as vrea, nu reusesc sa intrerup contactul vizual. George se uita la mine zambind, aratand ca un nebun, incearcand sa se apropie de mine, si inconstien,t fac un pas in spate.

- Nu te feri! il aud spunand si nu ma gandesc decat la cat de neatenta am fost atunci cand am iesit cu Ella in curte, dar se pare ca de ceea ce iti este frica nu scapi.

Ce as putea sa-i spun? Daca ma va intreba de copil?! O sa-l mint si o sa-i spun ca este al lui Tess. Oh, la naiba, dar Ella imi seamana atat de bine, oare cum as putea sa ies din situatia asta fara ca George sa-si dea seama. Imediat imi vine o idee si o pun pe micuta mea in caruciorul pe care il imping mai departe de mine. Oh, Doamne! La asta chiar nu ma asteptam! George trece pe langa mine fara ca macar sa ma priveasca si se duce direct la Ella. Nu nu nu nu! Trebuie sa-l opresc.

- Ce cauti aici? incep sa strig la el, vrand sa-i atrag atentia, insa incercarea mea este un real esec. George deja o priveste curios si emotionat, daca mai pun la socoteala si lacrimile care incep sa-i alunece pe obraji.

- Este copilul meu, nu-i asa? ma intreaba, fara ca macar sa-si mute privirea de la Ella.

- Nu, nu este al tau! raspund vehement si ma apropii, incercand sa o iau pe micuta in brate insa George se pare ca a fost mai rapid. Gandul ca Ella se afla acum in bratele tatalui ei ma emotioneaza si pentru o secunda simt ca am sa cedez si am sa-i marturisesc totul.

- Minti! il aud spunand si simt ca zidul pe care am reusit sa-l construiec in tot acest timp se darama, caramida cu caramida.

Ce as mai putea spune? Cum sa mai reusesc sa disting binele de rau, acum cand George isi alinta copilul care incepe sa-si arate gingiile roz sub forma unui zambet.

- Vreau sa stiu daca este copilul meu, Magda si nu ma mintii! glasul lui este parca o melodie cantata la pian pentru urechile mele si nu reusesc sa fac nimic mai mult decat sa-mi privesc mainile.

- Stiam eu! Am simtit asta din prima secunda in care te-am vazut cu ea in brate. Cm o cheama?

- Ella! raspund emotionata, dar si furioasa in acelasi timp ca nu am putut sa neg faptul ca este copilul lui, ca nu am reusit sa-mi duc planul pana la capat.

- Ella! repeta George si mai induiosat acum ca i-a aflat numele. Te iubesc! imi spune si simt ca ma descompun de dinauntru in mii si mii de bucatele.

Se apropie de mine si ma imbratiseaza tandru.

- Iarta-ma! ochii mei se umplu de lacrimi, dar cu toate astea sunt constienta ca nu pot ceda atat de usor doar auzind un "Iarta-ma" din gura lui, pe care apropo as saruta-o pana m-as sufoca.

- Pleaca de aici. ma smulg din imbratisarea care-mi face mai mult rau decat bine.Nu este copilul tau si nu ai niciun drept sa o tii in brate. spun cuprinsa de o furie care imi este de fapt adresata mie insami. De ce ai venit?! De ce?! Crezi ca inima mea se repara cu un "Iarta-ma" si un "Te iubesc"?! Tin sa-ti amintesc ca mi-ai mai spus asta si in trecut si uite unde suntem! incerc sa o iau pe Ella din bratele lui surprinsa de faptul ca nu opune rezistenta.

- Magda, chiar imi pare rau ca te-am ranit si ca te-am facut sa suferi! Toate lunile astea in care nu am stiut nimic de tine au fost ingrozitoare. Simteam ca nu mai merita sa traiesc, ca nu mai am pntru cine, iar acum cand te-am vazut cu ghemotocul in brate, caruia i-ai pus un nume care inseamna enorm pentru mine. Magda, asa o chema pe mama mea si nu am cum sa fiu mai fericit decat acum, cand stiu ca fetita mea ii poarta numele.

Oh! Nu stiu pre multe despre mama lui, in afara de faptul ca a murit intr-un accident, dar nu pot lasa asta sa ma emotioneze.

- Imi are rau pentru tine dar lucrurile nu se vor schimba. Am o alta viata acum, am un copil care are nevoie de toata atentia mea. lacrimile incep sa-mi curga incontrolabil pe obraji. Fir-ar

- Magda, de ce incerci sa ma minti?! Stiu ca este copilul meu, am simtiti asta imediat ce am luat-o in brate. Te rog, nu ma indeparta de ea.

- Nu este copilul tau! ridic tonul si ma simt ca o leoaica dornica sa-si apere puiul.

- Dar al cui este? Spune! George se infurie si el si acum fetele noastre se afla la un centimetru distanta una de cealalta.

- Al lui Mark! spun si aproape ca imi vine sa vomit la gandul asta, insa ma felicit pentru minciuna pe care am reusit sa i-o spun si pe care sper sa o creada fara prea multe alte explicatii suplimentare.

- Dar... Cum.. se balbaie si ma priveste uimit. Te-a violat?! ma intreaba si de data asta chiar nu imi mai pot stapani greata, insa daca asta il face sa ma lase in pace si sa renunte la ideea ca Ella este copilul lui, sunt dispusa sa accept minciuna si sa joc pana la capat.

- Da!

Ma intorc cu spatele la el si ma indrept cu pasi repezi spre casa, constienta de privirea lui, care are un efect hipnotizant asupra mea, chiar si acum, dupa atata timp.