Lovitura dragostei-"Moştenirea" Volumul ||

Fila 4

11 mai 2008
   Nimic nu a mers bine.
   Tot ceea ce am crezut că va fi perfect s-a transformat într-un întreg fiasco. Şi când mă gândesc că tot ceea ce s-a preconizat a fi cea mai frumoasă relaţie a lumii, este acum un dezastru. Eu sunt un dezastru. E numai vina mea...
   Cum s-a stricat totul? Ei bine, pot spune că atunci când zburam în neştiuta mea lume roz, Richard... S-a schimbat. Nu putea spune cuvinte de amor, nu pentru mine, chiar dacă eu îmi declaram dragostea la fiecare minut. Dar ţine la mine, şi atunci, înainte ca toate pietrele destinului meu nenorocit să se abată asupra noastră, mă bucuram de atenţia lui deplină. Era mereu pregătit pentru o conversaţie cu mine, şi erau o groază de cuvinte de spus între noi. Acum, însă, îmi pare că nici un cuvânt nu poate înlocui dezamăgirea din sufletul meu.  Oh, eram atât de fericită...
   Am ştiu dintotdeauna că pentru Richard părerea societăţii contează, măcar în procent de cincizeci la sută, ceea ce nu se arăta atât de grav. Dar pot spune că relaţia noastră s-a îmbolnăvit din cauza mea. Venise într-o noapte de la serviciu, dar şi după o ieşire cu un prieten şi iubita acestuia. Mi-a spus multe despre cei doi, el şi cu iubita prietenului său fiind precum fraţii. Nu am înţeles, atunci, de ce era extrem de supărat şi de nervos, când i-am dat un mesaj. Era pentru prima dată când îl vedeam aşa. M-a rugat să nu insist spre a afla ce i se întâmplase, dar eu am făcut-o. Şi când mi-a spus, nu am luat totul atât de în serios.  Mi s-a părut doar amuzant. Prietena lui, iubita prietenului, se întorsese în apartamentul celor doi pentru a-i lua telefonul uitat. În acel moment, îi dădusem eu un mesaj pe care el nu îl citise, din lipsă de timp. Tipa a deschis telefonul şi l-a citit ea. Alinturile nu erau o necunoscută pentru noi, aşa că în acel mesaj îi spusesem "iubitule". A spus că aceştia doi îl tachinaseră toată ora pe acest subiect, şi că în cele din urmă el minţise că sunt o tipă din altă parte, care vizitează New York-ul pentru puţin timp. Chiar mi s-a părut amuzant. Subconştientul meu şi-a dat, însă, seama de ce se întâmplase cu adevărat în mintea lui.
Eu, o adolescentă de paisprezece ani, eram îndrăgostită de el. El, un bărbat de douăzeci şi şase de ani, nu dorea să-şi accepte sentimentele, de teamă să nu se fi îndrăgostit de persoana greşită. Nu ar fi putut să le spună că sunt o puştoaică. Nu. Iar creierul său, cel mai probabil, şi-a dat seama că aceasta este o "relaţie" interzisă. Cu toate că nu este aşa!
Dar, aici e numai vina mea. N-ar fi trebuit să îl înnebunesc atât, cerându-i în continuu atenţia. După această întâmplare, însă, totul a mers, oarecum bine. Ne-am mai răcit, însă. Iar eu am exagerat în unele episoade, ceea ce l-a deranjat.
   Apoi, a urmat momentul în care el mi-a cerut o pauză. Cred că trecuse o lună de la evenimentul trecut, dar acesta m-a pus rău pe gânduri, şi m-a făcut să realizez că ceva se întâmplase între noi. Cuvintele lui m-au dezamăgit. Probabil este conştient de faptul că mă răneşte, dar pur şi simplu nu îl mai înţeleg. El m-a făcut să îmi declar sentimentele, şi brusc este scârbit? Brusc consideră nepotrivit comportamentul meu? Ce se întâmplă? Am ajuns într-un Univers paralel? Simt că toată această căldură care exista între noi s-a evaporat, şi iarna se aproprie de inimile noastre. Iar eu sufăr... De ce nu pot să lupt ca o persoană normală? De ce trebuie să fiu atât de al dracului de sensibilă şi izbucnesc în lacrimi la fiecare minut? Plâng ca o laşă în intimitatea camerei mele, în întuneric unde nu mă poate vedea nimeni, pentru că i-am arătat că sufăr. I-am arătat că mă deranjează comportamentul lui, şi simt că pur şi simplu nu îi mai pasă.
   Dar eu am avut puterea să iert, şi să uit. Când credeam, însă, că totul a început să revină pe făgaşul lucrurilor normale s-a întâmplat un alt lucru.
Am fos sărutată, cu de-a sila, de Edward. Evident că l-am pocnit, direct în mutra aceea enervantă de cuceritor, şi în ciuda scuzelor lui încă sunt extrem de supărată de faza aceea. I-am spus şi lui Richard, simţindu-mă extrem de vinovată pentru că buzele mele s-au atins de ale altuia. Şi spre marea mea surpriză el a zis "Bravo lui! O să îi dau o bere când îl văd!" şi chiar m-a certat pentru că l-am pălmuit. Este asta bătaie de joc? Să îl fi sărutat pe el o alta... Am fost atât de nervoasă graţie reacţiei lui, ca mai apoi să îmi şi zică "Eşti liberă. Dacă vrei să te culci cu cineva poţi să o faci. De ce te-aş ţine în loc?" cum de ce? Pentru că...pentru că ţine la mine... Mi-a mai spus, de asemenea că nu îl deranjeză, şi că ar fi trebuit să îi răspund şi eu la sărut. A doua zi, extrem de dezamăgită, am vorbit cu Edward, acesta şi-a cerut scuze, şi am discutat despre sărut. Când a venit momentul să discut cu Richard, subiectul s-a îndreptat şi asupra acestui lucru, iar eu i-am spus ceea ce şi făcusem, că m-am revanşat. Chiar m-am revanşat, oferindu-o o şansă spre a-şi cere iertare. El a tras concluzia "Deci, înţeleg că l-ai sărutat înapoi." spusese că nu îl interesează, aşa că am aprobat, şi chiar m-a felicitat. Ei bine, însă, după câteva zile, vorbind despre diferenţa dintre femei, el a refulat şi mi-a spus că şi eu, ca şi celelalte, mi-am bătut joc de el. Că şi-a dat seama cum sunt, şi că l-am ars, ca altele. Am început să plâng, şi am recunoscut că îl minţisem. S-a supărat şi mai tare, şi a durat cam două ore până a decis să-mi ofere o a doa şansă pe care nu ar fi trebuit să mi-o ofere dacă nu m-ar fi minţit el de la bun început că nu îl interesează.
   Mi s-a făcut rău, de la atâta agitaţie, pentru că adevarul e că sunt bolnavă. Am fost la un control endocrinologic, după ce începusem să am o pilozitate excesivă ce mă deranja. Aşa am aflat, în urma analizelor, că sufăr de hiperplazie congenitală a glandelor suprarenale, o fază de mijloc, ceea ce nu este atât de grav. Pot spune că mi-a venit să plâng când doctoriţa mi-a spus că există posibilitarea de a rămâne însărcinată spontan, dar dacă nu reuşesc, un tratament medicamentos de câteva luni va garanta sarcina. Atunci m-am gândit la Richard, şi la faptul că merită copii sănătoşi. Merită copii... Iar, pe lângă hiperplazie, am şi o tiroidită autoimună care va fi investigată peste şase luni, dar şi un tratament cu anticoncepţionale, care va stimula ovarele în producţia de hormoni feminini deficitari. El ştie toate astea, şi nu înţeleg de ce se comportă aşa.
   Chiar nu mai suport! Plâng şi mă rănesc singură, pe mâini, pe coapse, rog şi implor, iar el continuă să aibă acest comportament faţă de mine. Cu ce am greşi să merit toate astea? E vina mea că sunt cu doisprezece ani mai mică? Că mama mea nu a putut rămâne însărcinată mai devreme? E vina mea că mama nu mă lasă să ies din casă? E vina mea?
În unele momente... În unele momente el chiar are un comportament exemplar amintindu-mi de vechiul Richard. Este girjuliu, şi chiar mi-a propus o vizită la un psiholog. Dar uneori este atât de indiferent.... Nu merit. Eu nu merit să fiu îmbrăţişată şi sărutată, nici măcar virtual. Nu am făcut nimic ca să merit aceste dovezi ale afecţiunii. E numai vina mea... Şi     Doamne! Chiar am început să mă gândesc serios la sinucidere.
   Problemele mele de zi cu zi...
   Aceste boli...
   Mama mea... Şi acum Richard mă fac să realizez că sinuciderea este o opţiune perfectă. Că acolo unde nu este om, nu există greşeală. De m-ar înţelege aşa cum o face în unele momente... Dar e ca şi cum vorbesc cu persoane diferite, în momente diferite ale zilei.
La naiba! Mi-am promis să nu ajung din nou în pragul sinuciderii, şi singurul lucru care mă opreşte, atunci când îmi aşez lama pe pielea subţire a mâinilor, este el. "Ţi-am spus să încetezi cu astfel de gânduri, Regina." asta obişnuieşte să îmi spună când mă apucă cele mai negre gânduri. Vreau să fie alături de mine, nu să se supere pe mine din cele mai neînsemnate fapte. Să mă iubească (aşa cumştie el, fără vorbe) când greşesc, pentru că atunci merit cel mai mult. Dacă nu l-aş iubi, aş renunţa la această viaţă. Mi-aş băga pula în el de bine sau rău şi aş încerca să zbor. Dar îl iubesc. Şi l-aş răni. Am nevoie de un reper de care să mă agăţ. Am nevoie de el, acum când sufletul îmi sângerează.
    Pentru că simt că am ajuns la capătul puterilor...