Lovitura dragostei-"Moştenirea" Volumul ||

Capitolul 24

Ningea în continuu...
Richard privea stupefiat cum cadavrele părinţilor lui sunt transportate din maşina lovită în ambulanţă. Fuseseră imediat anunţaţi în legătură cu accidentul, şi ajunseseră în cel mai scurt timp la locul faptei.
-Vom investiga... zisese ofiţerul, dar nu mai insistase ci plecase lăsându-l pe Richard lângă copacul ucigaş. Ian se afla în ambulanţă şi plecase deja cu Will spre spital, în speranţa că vor trăi. Dar Richard ştia... erau morţi.
Regina îl privi pe bărbatul iubit, şi nu îi veni a crede că mai fuseseră făcute încă două victime. Tremură când o pală de vânt o izbi. Primiseră un telefon în miez de noapte. Atunci Regina simţise că ceva nu este în regulă. Bărbatul răspunsese somnoros la apel şi sărise numaidecât din patul cald în care făcuseră dragoste cu atât de multă tandreţe. Îngâimase ceva, iar Regina fusese cea care se dusese la Ian în dormitor, pentru a îi anunţa. Nici măcar nu o lăsase să se îmbrace, iar acum dârdâia de frig într-un halat alb, cu cizmele trase neglijent peste rochia cu care venisr la cină.
Se părea că fusese ultima cină a soţilor Arnwitch. Oftă din nou, şi îşi reaminti de momentul morţii mamei ei. O găsise în casă, moartă, după o lungă luptă cu aceasta. Îi păruse rău că nu fusese acasă atunci, şi ea chiar plânsese. Fusese mama ei, cu bune şi rele şi nu îşi putuse închipui viaţa fără aceasta. Dar trăise în continuare, păstrând amintirea femeii carebîi dăduse viaţă.
-Richard? făcu ea. Se apropie de el când îl văzu că nu îi răspunde, şi îl imbratisa pe la spate, aşezându-şi capul pe acesta, simţind bătăile regulate ale inimii lui. Îmi pare rău...
-Ştiu, zise el scurt. M-am cam săturat, Regina. Motociclişti misterioşi, fantome idioate, crime odioase, şi "accidente" care nu sunt accidente.
-Nici eu nu cred că a fost un simplu accident. Vor afla ei ce s-a întâmplat...
-Da, sigur că asta zici. Nu ai tăi au murit.
Replica lui fu durerosă pentru Regina care se dezlipi din îmbrăţişare. Roşie de frig, reuşi să articuleze:
-Uiţi că şi eu mi-am pierdut mama! Crezi că le zic doar aşa, să mă aflu şi eu în treabă? Nu înţeleg de ce te comporţi aşa, când ei urmau să fie şi părinţii mei. Îşi şterse lacrimile, uimită că începuse să plângă, Ştii ceva, eu plec! Mă duc la spital şi nu-mi plâng de milă când tu...
Richard o trase de braţ şi o sărută. Regina se zbătu, împingându-l, însă o ţinu acolo, până ce ea capitulă şi îi răspunse dorinucă la sărut.
-Îmi pare rău, şopti el. Îmi amintesc că n-am avut timp să le spun că îi iubesc şi...
-Este în regulă, îi zise ea, tremurând de frig. Ar trebui să mergem la spital...
-Da, în plus, zise el şi o luă în braţe, tu dardai de frig. De ce nu ţi-ai luat geaca pe tine?
-Pentru că după ce viitorul meu soţ a primit acel telefon a fugit de acasă ca un nebun, iar eu pentru că sunt la fel de nebună, am luat-o după el.
Amândoi izbucniră în râs şi porniră maşina spre spital.
Spitalul se afla la câţiva kilometrii de castelul Aberdeen, iar pentru asta Richard şi Regina fură nevoiţi să treacă pe lângă autostrada de lângă dealul golfului.
Regina se simţea toropită de căldura din maşină şi privind visătoare la cerul ce începuse a se trezi la viaţă se tot gândea la viitorul ei. Nuanţele rozalii pe care le prinsese cer de iarnă prevesteau o zi frumoasă, drept pentru care ninsoarea încetase. Era ca şi cum o doamnă, una tânără, cu o rochie lungă şi plină de volane albe dansa cu un tânăr înalt, ce purta un sacou albastru cu gulere şi mâneci mult mai închise la culoare. Părul femeii era auriu, pe când bărbatul purta încă întunecimea nopţii. Aşa arăta acum cerul, ca domnul Andrew şi soţia lui.
Erau probabil sus, şi îi priveau, acum...de ar putea să-i şoptească cine a făcut asta... dar nu. Morţii nu se mai întorc. Dar măcar sunt împreună... da. Asta dacă domnul Andrew nu săvârşise prea multe păcate, şi ajunsese în Iad. Hmmm...dar ce o fi Iadul? Regina nu era sigură dacă credea în acea lume a tenebrelor, unde domnea haosul şi sufletele erau chinuite. Mai degrabă era o stare sufletească. Dar nici ea nu ştia... Nu înţelegea de ce simtea că era pe cale să piardă din nou, ca atunci. O fantomă nu poate să aibă legătură cu moartea părinţilor lui Richard, iar dacă era aşa... "sora" ei murise din nou din cauza lui Dean Arnwitch. Ce ciudat i se părea ca sufletul să urmeze acest ciclu într-un trup, iar după aceea să îl reia într-altul. Dar acest lucru o făcea să aibă speranţa că după moarte chiar există viaţă, şi că ea şi acest bărbat morocănos vor fi mereu împreună. Dacă stătea să se gândească, Brandon -aşa cum şi-l amintea ea- nu fusese deloc morocănos, ci plin de viaţă, fericit şi romantic. Augusta fusese sceptică în ceea ce privea dragostea. Hmm...dar ce soartă crudă! Să îi arate cum e să fie în pielea celuilalt şi să se lupte cu morile de vânt. Privi pe inelarul gol. Ei bine, inelul ei putea să aştepte. În familie avusese loc un deces. Îşi ridică brus ochii spre profilul dur al castelului, şi putu zări ceva. Îşi miji ochii, pentru a se convinge că ceea ce vedea acolo era o... Nu putea să fie...nu avea cum. Ce căuta o motocicletă acolo?!
-Richard! Opreşte! urlă ea şi bărbatul trase pe dreapta contrariat de reacţia femeii.
-Ce...?! Dar Regina ieşise deja din maşină şi urca ca o nebună dealul. Putea vedea aceaşi motocicletă care o urmărise, cu două zile în urmă! Ea era! Ajunse obosită în vârf şi privi vehiculul şocată. Era aici. Îşi duse mâinile la gură, iar când Richard o întrebă ce este, femeia zise:
-Motocicleta...este aici... Richard se încruntă şi atinse mânerele acesteia. Vru să intre înăuntru, dar chiar atunci cineva se ivi ieşind din castel. Era ciufulit cu părul brun şi barba perfect rasă. Lui Richard îi căzu faţa când îl văzu pe respectivul şi se înnegri, simţind cum îmbătrâneşte cu treizeci de ani. Femeia rămase cu gura deschisă, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
-Kit? întrebă Richard încleştându-şi pumnii. Ce...?
-Richard? făcu surprins bărbatul. Ce căutaţi voi aici? Mai ales... aşa... Domnişoară Ferguson! Sunteţi în halat pe o vreme ca aceasta! Femeia nu zise nimic, dar Richard întrebă.
-Este...a ta? Kit privi spre motocicleta indicată şi zise:
-Nu. Eu am venit cu maşina aici, aseară. Îi făcu semn să îl urmeze, şi îi arătă maşina cu care venise, şi pe care bărbatul o recunoscu imediat ca fiind a lui Kit.
-Şi atunci...asta? zise Regina, dar simţi că îi cade cerul în cap când o voce atât de cunoscută revendică obiectul.
-Este a mea! zise Edward Hook. De ce naibii întrebaţi, şi de ce eşti în halat, Regina?