Lovitura dragostei-"Moştenirea" Volumul ||

Capitolul 2

Domeniul Arnwitch, o zi mai târziu

În sfârşit! Augusta Bellington mulţumi Cerului în momentul în care călcă pe pământurile clanului Arnwitch. Trăsura opri chiar în faţa domeniului, nu foarte aproape de castelul cocoţat pe o stâncă. Se dădu jos din trăsură, impresionată de peisajul care i se derula în faţa ochilor.

Era septembrie, dar în Scoţia iarba era încă verde. Atât de verde şi de crudă, încât îţi insufla o stare de bine şi de calm. Pomii erau mult prea înalţi pentru ceea ce văzuse în parcuri sau pe străzile Londrei, iar cerul începea să se întunece vestind o furtună în toată regula. Aerul era aşa de curat, rece şi înţepător, cu un iz inconfundabil de zăpadă, dar era atât de plăcut să fie îmbrăţişată de acest miros natural. Propria geantă, şi unica cu care pornise în această grea călătorie, o lovi în picior când vizitiul morocănos i-o aruncă pe jos. Trezită din reveria visurilor sale, Augusta se uită urât la bărbatul mătăhălos şi zise:

—Nu e frumos să loveşti o doamnă, domnule!

Bărbatul pufni, se căţără din nou pe capră luând bicele în mâinile cărnoase şi zise:

—O sărăntoacă, mai degrabă.

Şi porni cu trăsura dărăpănată la trap, departe de locul în care ea fusese lăsată. Augusta se uită după acesta, îngustându-şi ochii când îl pierdu la orizont, şi îşi ţuguie buzele. Da, asta era. O sărăntoacă care..., stomacul ei scoase un zgomot la fel de sălbatic ca natura în care se afla; nu mâncase de aproape două zile. Îi era aşa de foame şi spera doar că va ajunge în vârf, pe stânca cea abruptă pe care se ridica falnicul castel. Acum se simţea norocoasă că nu alesese o geantă mare, şi că nu avea cine ştie câte lucruri alături de ea în excursia vieţii sale.

Începu să urce dealul, gândindu-se la vorbele bărbatului. Oamenii obişnuiesc să te judece pe nedrept, însă ea chiar era o sărăntoacă. Îşi ridică fruntea spre castel, acolo unde se înălţa scăparea ei. Nu dorise să stea vreodată într-un castel, neîndrăznind să se gândească aşa de departe. Tot ceea ce îşi dorise fusese un acoperiş deasupra capului şi hrană. Imediat ce gândul îi zbură la mâncare, Augusta realiză că stomacul începuse să o doară. De-ar fi avut măcar un colţ de pâine... Înaintă hotărâtă să ajungă în vârf. Acolo va găsi o masă caldă, un pat la fel de cald pe care să îşi întindă oasele şi... Asta dacă te vor primi, Augusta. Strânse din dinţi. Nu avea timp de gândurile ei negre. Trebuia să răzbată dealul care părea că-şi lungeşte drumul. Dumnezeule! Şimţea cum picioarele îi tremurau, simţea cum întreaga fiinţă o abandonează în favoarea odihnei veşnice. Picături mari de sudoare i se prelingeau pe spate, udând-o din cap până în picioare. Atunci realiză că nu transpiraţia efortului ei era de vină, ci ploaia. Se opri şi privi cerul care brusc se înnorase şi care începuse să plângă odată cu sufletul ei.

—Grozav! strigă ea nervoasă. Urcă în continuare, dar ce era prea mult era prea mult, iar foamea, grija zilei de mâine, oboseala, ruşinea şi condiţiile meteorologice precare o făcură să cedeze. Se împiedică în propriul picior şi căzu, rostogolindu-se până la baza dealului. Nu simţise nicio durere, pentru că Augusta leşinase.

*

Se simţi hămesită când începu a-şi reveni. Probabil că murise şi fusese condamnată la o eternitate de foamete. Nimic nu părea greşit, în afară de acea senzaţie violentă de foame. În rest, simţea că stă pe moale, iar căldura o învăluia din ce în ce mai mult. Raiul ăsta îi convenea. Poate cu excepţia foamei stârnite şi de mirosul inconfundabil al ouălor prăjite, al cărnii, al pâinii proaspete. Era pedepsită să nu poată mânca? Dumnezeule! Dădu să se întoarcă pentru a-şi dezmorţi oasele şi atunci realiză că putea deschide ochii, că înnebunise crezând că murise şi ajunsese în Rai.