Lovitura dragostei-"Moştenirea" Volumul ||

Fila 2

1 noiembrie 2007
   Cine credea că voi mai scrie din nou în acest jurnal? În această carte... Eu, cu siguranţă nu, şi cel mai probabil domnul psiholog nu a crezut că voi ajunge la "Fila 2". Cred că, domnul psiholog avea încredere că voi fura o agendă din dosarele mamei, metodic aşezată pe birou care urla " IA-MĂ!", şi pe care am luat-o, şi că titlul fiecărei tentative de a scrie nu se va numi "Dragă jurnalule...", ci că va fi complet diferit, şi asta am făcut. Titlul meu e " Fila n", unde "n" este un număr, şi sunt cu adevărat mândră de originalitatea de care dau dovadă.
   Dar, mi s-a întâmplat ceva cu adevărat încântător! Pentru prima dată, în câţiva ani de zile, am râs atât de tare încât am impresia că tot cartierul Woodmere m-a auzit. Şi nu am râs când tema profesoarei de chimie m-a întâmpinat. Pot să zic, aici, că Lawrence Woodmere Academy este cu adevărat o şcoală răbdătoare cu noile feţe, dar care dă nişte teme imposibile. Dar nu. Nu de asta am râs. Momentul în care am râs din tot sufletul, se datorează unui tip. Unui bărbat.
   Totul a început când unul din noii mei colegi, Edward Hook (ce nume interesant!) m-a invitat pentru a-mi prezenta cartierul Woodmere care este aproape de golful New York. Eram sigură că mama nu mă va lăsa să ies cu un băiat (oricât de inofensiv ar părea acesta), şi asta pentru că în general plimbările solitare, în familia mea, sunt privite ca pe nişte încălcări a Constituţiei. De aceea nu am anunţat-o, şi am plecat cu Ned. Era ora optsprezece şi patruzeci de minute când m-a sunat, extrem de impacientată, mama. Şi, cum cei mai protectivi părinţi cresc cei mai buni mincinoşi, i-am spus că de-abia ce ieşisem de la oră, şi că în treizeci de minute ajung acasă. Am auzit-o cum a răsuflat uşurată, şi pot spune că îni pare extrem de rău că o mint mereu. Dar, din păcate, mama mea mult prea protectivă mă ţine aproape încuiată în casă, şi întotdeauna trebuie să îi dau raportul când vorbesc cu cineva la telefon. De aceea nu am multe numere de telefon în agenda telefonică, pentru că nu are rost să iau nişte numere de telefon pe care nu le voi apela niciodată, doar pentru că mi se pare enervant modul în care mama mea doreşte să ştie ce fac în fiecare secundă a vieţii mele, şi care nu mă lasă să am o ieşire normală în oraş (de cele mai multe ori nici o ieşire) cu un grup, doar pentru că este mult prea periculos. Care, Dumnezeului, este pericolul de-a hoinării alături de nişte amici? Alţii fac asta de când se ştiu, şi nu i-a mâncat nimeni, nu i-a atacat un hoţ şi nici nu au suferit vreun viol. Dar, ce să mai zic? Dacă îi spun "Vezi că mă duc cu o prietenă la mall." (chiar şi atunci când eram în Aberdeen) îmi răspunde "Ce să faci tu acolo? Hai cu mama, să mergem împreună la mall.". De aceea nu prea am genul acesta de tentative de evadare din sânul mămicii, ci doar o mint. O mint că sunt acolo când sunt altundeva, o mint că vorbesc cu cineva când de fapt vorbesc cu altcineva şi o mint că nu am nimic când îmi vine să plâng până mă topesc. E mult mai uşor aşa, chiar dacă îi cer iertare Domnului în fiecare seară pentru păcatul comis. Şi să o las pe superprotectiva mea mamă, şi să revin la data de treizeci octombrie, pe strada Central Avenue. Locul este împânzit de blocuri cu zece etaje, şi tocmai acolo m-a lăsat Edward pe care eu a trebuit să îl părăsesc graţie mămicuţei. Din blocul în care Ned a intrat, a ieşit un bărbat. Nici nu ştiu de ce am rămas acolo, privindu-l pe lungan cum îşi aruncă o privire dezamăgitoare spre mine, şi se îndreaptă spre staţia de autobuz. Aş lua şi eu autobuzul, dar nu cunosc locurile atât de bine pentru a nu mă pierde. Exact în momentul în care eu oscilam, vocea masculină a unui alt tip se aude de la un etaj, de pe balcon.
   —Hei, Rich! Ţi-ai uitat cheile, idiotule! Şi vinovatele chei uitate, aterizează direct în capul tipului. Am putut auzi cum i s-a zdruncinat creierul în cutia craniană, şi pot jura că s-a rănit. Alege, însă, să se aplece după chei, şi chiar în acel moment autobul trece în viteză, împroşcând chipul tânărului, dar şi rochia mea, cu noroi, dar neoprind pentru a-l lua şi pe lungan. Bărbatul se ridică, cu un calm ce prevestea furtuna, plin de noroi pe chip, şi aruncă cheile direct în geamul din spate al autobuzului. Am fost cu adevărat şocată de acest gest, dar şi de puterea tipului, care a spart oglinda retrovizorie a autobuzului. Acests opreşte, iar tot ce pot gândi, este că tipul va primi un pumn de la şofer, dar acesta ia cheile, se îndreaptă spre bărbat şi îi spune:
   —Cheile dumitale.
   Lunganul ia cheile, mulţumeşte şi şoferul pleacă. CE?! Ei bine, în acel moment un râs zguduitor îmi cuprinde tot corpul, râs care mă face să mă las pe vine, chiar dacă lenjeria mea movalie cu inimitoare e mult prea expusă, şi să mă ţin de burta care mă durea. Îmi dăduseră lacrimile, ceea ce pentru mine ar putea fi numită o premieră, când aud glasul tipului care îmi spune:
   —Ţi se văd chiloţii. La această remarcă cad în fund, şi mă prăpădesc de-a dreptul pe pavajul lucios de la ploaie, datorită rãsului stârnit de acesta. Îmi dau jos ochelarii movi şi încerc să-mi şterg lacrimile, când realizez că eram privită cu atenţie. Îşi mai ştersese din noroiul de pe chip, dar barba nerasă de o săptămână (cred) era de-a dreptul haioasă, mânjită. Izbucnesc din nou în râs, bărbatul oftează, chiar dacă am observat că zâmbea, şi vrea să plece. Însă eu, ca o apucată, pe prind de mâna lui şi îi zic:
   —Stai, aşteaptă!
   Mă ridic agăţată de braţul lui, şi zic:
   —Îmi pare rău, dar a fost atât de haios... Sunt pe punctul de a izbucni în râs din nou, dar mă abţin conştientă că, cel mai probabil, tipul se simţea prost. Iartă-mă.
   —E ok. Îşi pune cheile în buzunarul blugilor, şi atunci îmi dau seama că încă îl ţineam de mână. Iar mie una, mâinile bărbaţilor mi se par cu adevărat excitante, şi merg pe această deviză când spun că un fior m-a făcut să simt cum mă ud toată. Ochii mi se măresc, cel mai probabil speriindu-l pe acest tip, dar am fost cu adevărat şocată de această reacţie a trupului meu, cunoscută de mine doar din romanele de dragoste citite. Cum să mă ud când tot ce am făcut a fost să privesc un tip, acest tip care a făcut o remarcă despre decenţă?  Imposibil! Mă văd obligat, continuă el, să te întreb ce vârstă ai, din moment ce observ geanta de şcoală.
   Pentru început am oscilat în ceea ce priveşte date despre mine, dar apoi, am realizat că dacă nu m-a bruscat, nu m-a lovit şi nu m-a jignit bărbatul nu are cum să fie un obsedat sexual, un hoţ sau un bădăran, aşa că am ales să zic:
   —Pe trei noiembrie fac paisprezece ani.
   —Doar atât? Chipul lui oscilă între un zâmbet şi seriozitatea cu care era învăluit de la început. În fine, şi seriozitatea câştigă. Apoi, se întoarse pe călcâie şi o luă înspre blocul din care ieşise.
   Am rămas uimită că nu m-a băgat în seamă, decât cu o întrebare simplă. De aceea, pentru că e o provocare, am alergat după el şi i-am spus:
   —Regina Ferguson. Aproape că m-am ciocnit de spatele său, când s-a oprit şi s-a întors spre mine.
   —Richard Arnwitch, oftă acesta. Încântat.
   —Nu prea-mi pari încâtat, am zis eu şi l-am făcut să se încrunte.
   —Nu prea am cum, cu tot acest noroi pe chipul meu.
   —Să fie doar asta? Mi-am încrucişat braţele la piept şi l-am studiat, având prilejul de observa buzele pline ale acestuia, gâtul lung şi ochii căprui deschişi care mă priveau cu aceaşi dorinţă de cercetare. Totul, însă, a fost dat peste cap de furtuna ce aicat din cer, din senin, şi care ne-a udat până la piele. Ah, la dracu'! am zis eu, iar el a zâmbit cu adevărat de această dată.
   —Ai dreptate, nu e doar asta. E şi această furtună. L-am auzit oftând şi zicând: Să te duc acasă? Gândul de a fi însoţită de acest bărbat, care în ochii mei era perfect m-a făcut să mă entuziasmez brusc, şi să dau afirmativ din cap. Să mergem, atunci.
   Nu înţeleg de ce a ales să mă însoţească, pe mine. Probabil din cauza insistenţelor mele, mai întâi oprindu-l pentr a-mi cere scuze, şi apoi pentru că m-am prezentat fără nici o altă delicateţe. Acum stau şi mă uit la acea scenă, şi zâmbesc, atât graţie ei, dar şi a tipului. Richard. Richard Arnwitch. Am vorbit cu acesta tot drumul spre casa mea, neobservând când ploaia se oprise, ci doar zâmbetul său. Iar, când m-a lăsat în faţa blocului, am dovedit cât de îndrăzneaţă sunt, cerându-i numărul de telefon.
   Cum de am putut?
   Am vorbit cu, aproape, un necunoscut care m-a condus spre casă, un necunoscut care m-a făcut să râd până la lacrimi. Chiar am întreţinut o conversaţie, şi a vorbi cu el mi s-a părut de-a dreptul relaxant. Nu am stat tot timpul în gardă, pregătită să atac. Nu am nici o idee cum, dar m-am simţit în largul meu, şi am simţit că plutesc când am reuşit să îl fac să râdă.
   Am vorbit cu el şi următoarea zi. Mă trezisem de dimineaţă, conştientă fiind de faptul că este aproape imposibil să continui această "relaţie", dacă o pot numi aşa, cu Richard Arnwitch, aşa că mi-am luat mobilul pentru a privi din nou acel număr de telefon, când am realizat că primisem un mesaj, prin care mi se ura "Neaţa!" într-un mod călduros şi fantastic ce m-a făcut să prind curaj. Nimeni nu mi-a mai urat "Neaţa!" în acest mod, cu atâta entuziasm. Pentru un moment dat, chiar nu am ştiut ce să fac, fiind atât de conştientă de furnicăturile corpului meu, dar şi de zâmbetul uriaş trezit de acesta pe chipul meu. Dar apoi, i-am răspuns.
   Şi acum... Oh, acum! Mă face atât de fericită. Iar gândul la acea noapte în care l-am întâlnit e suficient pentru a mă bine-dispune. Mama mea s-a uitat ciudat la mine, azi, neînţelegând ce mi se întâmplă. Nici eu nu înţeleg. Nu înţeleg şi nici nu îmi doresc să filozofez prea tare despre asta. Pot spune că am un prieten, aşa cum nu am mai avut vreodată. Un prieten căruia îi pasă de mine, un prieten care îmi urează o dimineaţă frumoasă, şi care mă "sărută" virtual de noapte bună. Nu ştiu cum să numesc tot ceea ce simt, dar pot să mărturisesc că totul mi se pare o iluzie a deşertului în care a murit sufletul meu cu ani în urmă. E ca şi cum el m-a găsit pe mine, în acest deşert, şi acum îmi oferă apa şi hrana de care am avut nevoie pentru a putea merge din nou, înainte. Alături de el... Ce gând terifiant!
   Dar, înăuntrul meu mă tem cumplit. Şi asta pentru că, ştiu că ce-i frumos trece repede, şi nu înţeleg de ce nu-mi doresc ca asta, orice ar fi ea, să treacă. Nu aş fi în stare să îi dau drumul atât de uşor, iar această posesivitate nouă mă face să mă încrunt. De exemplu, într- conversaţie cu el, la un moment dat s-a scuzat pentru că trebuia să se vadă cu o prietenă. O dată ajunsă la creierul meu această informaţie, şi procesată de inima mea, a sunat ca o ameninţare venită din partea prietenei. Atunci mi-am dat seama că tocmai ce trecusem printr-o criză a geloziei căreia nu îi pot explica începtul. Rar mi se îmtâmplă să mă exteriorizez, dar acesta a fost unul dintre acele momente. Iar gelozia este.... Nu! Nu o voi spune, doar pentru a nu se adeveri. Momentan, spun că viaţa mea a luat o turnură la care nu m-aş fi putut aştepta. O turnură plăcută mie.