Lovitura dragostei-"Moştenirea" Volumul ||

Fila 1

20 octombrie 2007
Ar trebui să zic "Bună!" , ca în toate jurnalele alea prosteşti în care o persoană se prezintă nimănui? Nu văd ce rost ar avea. Eu ştiu cine sunt. Ştiu şi câţi ani am, şi aşa mai departe. Iar eu nu vorbesc cu o persoană invizibilă. Eu vorbesc cu mine, pentru că în lumea asta rea doar eu pot fi singurul meu confident.
Aş minţi dacă aş spune că nu ştiu de ce mi-am făcut un jurnal. Mi-am făcut un jurnal cu scopul de a mă confesa cuiva, unei persoane care mă ascultă cu adevărat. Mă confesez mie, şi sper ca această metodă să dea roade, pentru că nu mai vreau să fiu ce am fost. Vreau să mă vindec de nenorocitul vid în care m-am afundat de câteva luni în coace. Adevărul e unul simplu. Sufăr de o depresie care nu mă lasă să mă concentrez la şcoală, sau la alte activităţi considerate potrivite pentru vârsta mea. Ştiu cum a început totul, toată această depresie... Vina este în exclusivitate acordată vieţii de rahat pe care o duc.
Nu mă pot plânge în totalitate, dar faţă de restul copiilor eu nu prea am avut o copilărie frumoasă. Am fost mereu prinsă într-o familie în care dăinuia cearta şi abuzul. Mă doare să recunosc că nu am fost suficient de puternică pentru a evita aceste scandaluri. Nu le poţi ignora, fiind un copil. Le observi şi pentru început consideri că aşa trebuie să se desfăşoare o relaţie normală, între două persoane. Dar adevărul pe care începi să îl conştientizezi când observi interiorul altor familii te macină. Asta pentru că nu îţi doreşti familia perfectă, ci cea calmă.
Când creşti într-o familie în care mărul Discordiei este aruncat la fiecare cinci minute, tu ca persoană te schimbi. Iar eu am fost obligată să mă maturizez, altfel riscam să fiu rănită. Mărturisesc că nu provin din cea mai bogată familie a Globului Pământesc, dar ne descurcăm. Am fost crescută bine. Nu aici am probleme, ci în ceea ce priveşte atmosfera casei. În cele din urmă, părinţii mei au divorţat, din cauza unor divergenţe pe care nici nu doresc să mi le amintesc. Omul pe care ar trebui să îl numesc "tată", dar care de mică m-a îndemnat să-l tutuiesc de parcă am fo fost nişte colegi la locul de muncă, a rămas în Aberdeen, locul în care m-am şi născut, şi bine îmi pare. Am suferit de pe urma acţiunilor sale, şi ştiu că ceea ce mi s-a întâmplat... abuzul... mă va bântui toată viaţa mea. De cele mai multe ori, când mă privesc în oglindă, îmi dau seama că sunt pătată. Anii de terapie ce au urmat până acum două luni, m-au făcut să mă împac cu mine însumi, dar nu şi să îmi revin. Celelalte copile nu au trecut, cel mai probabil, prin Iadul prin care ruda mea de sânge, "tatăl" meu m-a făcut să trec.
Ajutorul cui să-l caut? Am atâtea probleme şi griji nerostite pe care doresc să le spun fără a mă simţi prost, dar căruia nu am cum să le spun. Nici să mă tem nu pot, asta pentru că nu şti cine se foloseşte de temerile tale, pentru a-ţi chinui sufletul. Da, am trecut prin multe în doar treisprezece ani de viaţă (aproape paisprezece), şi ştiu că vor mai fi lucruri prin care voi trece. Divorţul părinţilor mei, sau mai degrabă, motivul divorţului, m-a transformat într-o persoană puternică, care ştie în ce direcţie se îndreaptă viaţa. Nu doresc, însă, să mai fiu frigidă, şi de aceea de azi mă schimb. De azi, masca sarcasmului îmi va acoperi tot trupul, nu doar jumătate din acesta, şi voi fi asemenea unui războinic, pregătit pentru bătălia finală. La urma urmei, venirea în New York are şi ea consecinţele ei.
Nimeni nu mă cunoaşte aici, chiar dacă am impresia că o pată neagră stă aşezată exact pe fruntea mea, gata pentru a spune tot ce a fost în viaţa mea până acum. Iar colegii pe care i-am găsit la noua şcoală vor fi gata să mă judece ca pe un criminal, dacă nu vou avea armele scoase pentru a mă apăra singură. În definitiv, viaţa merge înainte. Noi rămânem înapoi, prea fricoşi pentru a continua drumul, iar eu trebuie să învăţ. Trebuie să ajung cineva, trebuie să-mi dovedesc mie, în primul rând, că sunt acel cineva cu care să mă mândresc.
Hmm... Ce meserie îmi doresc? Asta ştiu de la cinci ani, de când am început să desenez pereţii strâmbi ai unei case. Arhitectura va fi domeniul în care ştiu că voi excela. Perfectă! Voi fi perfectă! Eu nu voi fi ca ei, ca părinţii mei, chiar dacă mama mea se zbate şi acum ca să-mi ofere cea mai bună educaţie. Şi când voi avea un copil, acesta nu va fi nevoit să păşească spre nesiguranţă şi teamă. Va trăi fiecare etapă a vieţii sale, aşa cum trebuie ea trăită. Ce aş mai putea spune?
Poate că ar fi corect să spun că am nişte complexe îngrozitoare. Greutatea, înălţimea şi alte lucruri fizice, îmi oferă coşmaruri. Cum de arată alte fete în modul în care arată. Şi de ce nu arătăm toţi bine? Nu sunt cea mai evlavioasă persoană, dar cred în Dumnezeu, aşa că mă întreb, de ce de unii îşi bate joc când îi creează? Ups! Asta a fost o blasfemie? Probabil. Nu gândesc chiar aşa, dar de' nemulţumirea mea se revarsă asupra Creatorului. Şi totuşi, El ştie cum să aranjeze fiecare lucru, astfel încât, în final, totul trebuie să fie bine. Pornind de la deviza asta, citisem de curând o carte numită "Destinele puterii" care prezenta destinele a cinci sau şase persoane (de curând, la mine, înseamnă pe la nouă ani, aşa că evident că nu mai ţin minte numărul eroilor din carte după cinci ani) toste acestea având loc în timul Primului Război Mondial. Pot să afirm, cu mâna pe inimă, că a fost cea mai îngrozitoare carte citită de mine până atunci. Ca să nu mă încurc în detalii inutile, zic doar că în final doar Dex, eroul principal, şi prietenul său supravieţuiesc. Ce e asta? Viaţa e prea scurtă pentru a citi cărţi tragice, în care toţi mor sau rămân nefericiţi. De ce să le mai şi scrii? Este o pierdere de timp, consider eu. Când iau o carte vreau să fiu mai fericită în final, nu înlăcrimată, urlând "De ce?!". Dac-ar fi să scriu eu o carte, ar avea un final fericit, chiar dacă viaţa personajului ar fi tumultoasă. Viaţa mea a fost tumultoasă până acum şi am doar treisprezece ani! Dar am credinţa că se va încheia bine.
Dar stai! Nu scriu eu o carte? Jurnalul ăsta (subiectiv, ce-i drept) poate fi interpretat ca o carte. Cu bune şi cu rele, dar sper eu bine. O carte pentru mine. Hmm...să fie oare un roman de dragoste? Până acum, nu. De ce zic "până acum"? Mai am atât de mult timp pentru a mă gândi la asta.
Şi ia uite câte subiecte am abordat pentru o singură dată! Iar eu credeam că va fi o prostie când domnul psiholog m-a îndemnat să ţin unul. Şi dacă nu se va întâmpla ceva semnificativ în viaţa mea, şi atunci cartea va fi seacă? Vai de mine! Trebuie să renunţ la ideea asta. Oricum ce e scris aici e nesemnificativ. Oh, şi la naiba! M-am adresat cumva cu "tu"? Eu mă adresez mie, nu ţie, entitate ciudată! Blestemată fie vocea asta din capul meu? Poate fi sâcâitoare, şi uneori chiar nu o pot opri. Ca atunci când auzi ceva interzis şi creierul tău repetă în continuu cuvântul, iar tu spui "STOP!", dar nu se opreşte, şi începi să vorbeşti singur cu tine, ca un nebun. Exact aşa se simte. Ia uite! Iar persoana a II-a, singular. Ahhh! Şi "uite" e tot la persoana a II-a!
Huh. Dragă Regina Ferguson, eu mă opresc acum, pentru că dacă voi continua voi pune acest jurnal stupid pe foc, doar pentru că mă adresez cu persoana a II-a. Dar hei! Persoana a II-a adică Regina. Eu Regina mă adresez Reginei. Evident că spun "tu". Off... Sunt aşa buimăcită acum... Nici nu sunt sigură că va funcţiona.
Iar acum mă enervez pentru că prezint semne de bipolaritate. Mai sus am spus cA va funcţiona, şi acum ce fac?
Mi-am promis să fiu fericită şi voi fi, chiar dacă acest jurnal e sau nu interpretat precum un roman de dragoste. De ce să îmi bat capul cu asta, în fond?