Lovitura dragostei-"Moştenirea" Volumul ||

Capitolul 29

—Cum de nu ai găsit-o până acum, Ian?
—Pare că a intrat în pământ, zise fratele geamăn al lui Richard. Încă lucrez la asta, dar nici urmă de ea. Încep să cred că Kit a avut dreptate. Ea chiar a...plecat.
Richard se înfurie şi brusc puse mâna pe unul din scaunele din faţa biroului lui Ian şi îl azvârli. Nu mai fusese atât de furios niciodată, însă Ian îl înţelegea. Cunoştea sentimentul abandonului de când Will fusese luată din casă, aproape ucisă de acel inspector malefic. Dar el nu fusese nevoit să stea tăt de mult timp fără ea.
Cei drept, trecuse ceva timp până ce Richard se recuperase, probabilitatea ca el să rămână ţintuit la pat fiind depăşită de îndârjenia bărbatului. Se ridicase, mersese, luptase în fiecare zi şi asta pentru că hotărârea din ochii lui "Ea nu m-a părăsit!" îi conferise forţă. Era totuşi iulie , iar Ian era sigur că Regina Ferguson era moartă. Trecuseră aproape opt  luni de la dispriţia ei, iar poliţia încă făcea cercetări, la comanda fraţilor Arnwitch, pentru că era vizibil plictisul de pe chipul agenţilor. "Ăştia sunt nebuni!".
—Nu  a plecat! Ceva i s-a întâmplat, susţinea îndârjit Richard. Atinse jurnalul lui Dean Arnwitch pe care îl avea încă în panatoni, şi scrânşind din dinţi, continuă. E vina lui.  A fantomei... ştiu asta, Ian.
—Adică tu vrei să-mi spui, replică Ian nervos, că o fantomă te-a împuşcat şi a răpit-o pe Regina?
—Da!
—Nu, Richard! bătu bărbatul cu pumnul în masă. Tu nu credeai în prostiliile astea. Eu nu cred! Fantome? Vieţi anterioare? Ce este asta?
—Ştii că e ceva acolo, zise Richard. Nu-mi spune că nu ai simţit-o.
Ian tăcu. Aşa era. Nu putea să spună că nu simţise prezenţa lui Dean Arnwitch, mai ales în anul ce se scursese. Îşi amintea bine déjà vù-ul pe care îl avusese când se culcase cu Will în grădina fantomatică a castelului, dar nu dorea să-i dea apă la moară lui Richard. Adevărul era că nimeni nu ar fi rezistat atât de mult timp încuiat pe undeva, iar un criminal întreg la minte ar fi ucis-o până acum. Richard trebuia să înţeleagă asta!
—Nu. Trebuie să îţi revi sau... nu dorea să o spună aşa dar trebuie! Sau vei fi internat la un spital pentru boli mintale, compania trecând pe numele meu. Richard îl privi stupefiat.
—Ce o să faci?
—Ce ai auzit! Oamenii îşi pun întrebări în ceea ce priveşte starea ta mintală, iar eu... eu mă îndoiesc la fel ca ei. Îşi privi fratele şi îşi văzu propria reflexie în ochii acestuia. Tecred. Suferi. Dar gata! E moartă. Trebuie să treci mai departe.
—Dacă e cu adevărat moartă, şopti Richard, îmi doresc să îi găsesc măcar cadavrul. Nu o pot abandona aşa când o iubesc. Ea nu m-a abandonat, când trebuia să o facă. Eu de ce aş face-o?
Ian oftă. Puse mâna pe telefon şi spuse:
—Mai incer o dată. Dacă nu, îmi pare rău...
Richard aprobă.
—Am plecat...
—Unde? întrebă Ian cu telefonul la ureche.
—La cineva care nu mă consideră nebun, deloc.

În drum spre Kit, Richard era îngropat de  gânduri negre...
Trecuse mult timp de când Regina dispăruse, iar speranţele erau din ce în ce mici ca ea să fie găsită în viaţă. Se simţea incomplet, atât de trist şi de neajutorat şi asta pentru că habar nu avea unde era femeia ce trebuia să îi devină soţie. Mulţi spuneau că ea atentase la viaţa lui, iar apoi fugise cu cine ştie ce iubit imaginar, însă el nu putea să creadă una ca asta. Sămânţa îndoielii rodise în capul lui, dar fusese retezată când Richard începuse a face el singur căutări. Niciodată ea nu îşi bătuse joc astfel, de el. Pentru ce, dacă îl aşteptase o viaţă întreagă? Ar fi putu să creadă uşor că ea îl înşelase, dar în ultima noapte în care o văzuse acţiunile ei nu rezonaseră cu dispariţia ei.
Ceva i se întâmplase, iar el nu se va opri până ce nu o va găsi. Se simți brusc atins pe umăr şi realiză că în faţa lui era prezent un chip mult prea familiar.
—Edward?
—Richard...zise Edward Hook. Părea obosit, cu barba nerasă şi cearcăne în jurul ochilor lui deschişi la culoare. Trebuie să vorbim! Ştiu cine a... dar Richard nu îl lăsă să termine propoziţia căci îl prinse de gulerele tricoului pe care îl purta şi zise, furios, printre dinţi:
—Ascultă... nu ştiu cum de nu te-a găsit poliţia vinovat, dar dacă aflu că ai de-a face cu asta...te omor cu mâna mea!
—Vorbeşte numai gelozia din tine! îl acuză Hook. Fu lăsat jos, iar un mârâit ameninţător se îndreptă spre bărbat bine-voitor. Se îndepărtă, auzind: Vei vedea tu, Arnwitch! Când va fi prea târziu. Nu îl băgă în seamă şi îşi continuă drumul, obosit.
Ajuns în faţa casei, ciocăni la uşa neagră. Kit şi-o achiziţionase Cu multe luni în urmă ca semn al prietenei lui, dovedind că va rămâne alături de Richard, şi aşteptă ca acesta să îi dea cale liberă în micuţa vilă. Tit timpul ăsta prietenul lui, Kit, îi fusese alături dând dovadă de o solitaritate rar întâlnită la majoritatea cunoscuţilor. Nu mai insistase cu dispariţia Reginei, ci în schimb îl ajutase să treacă peste durerea provocată de aceasta. Datorită lui se pusese pr picioare în tot acest timp şi se simţea înţeles.
—Intră! se auzi într-un târziu şi Richard apăsă încet pe clanţă. Fu izbit de mirosurile unui pui ce părea de-abi a scos de la cuptor şi realiză că nu luase micul dejun în acea dimineaţă.
—Kit! Nu se auzi nimic, însă deodată sunete înfundate se făcură auzite de la etaj. Se încruntă şi urcă câte două trepte până la etaj. Kit? Merse din ce în ce mai repede şi brusc Kit apăru, închizând uşa unei camere.
—Oh, făcu Kit zâmbind şi părându-i îngrozitor de suspect bărbatului. Nu ştiam că vii...
—Nici eu... privi curios spre uşa închisă. Ce faci aici?
—Oh, ăăă... redecoram.
—Îhm... Kit îi atinse mâna şi îl conduse spre parter. Lasă asta... mai bine spune-mi de ce ai venit.
Richard îşi spuse să lase camera misterioasă şi oftând se aşeză pe canapeaua din living.
—M-am certat cu Ian... spune că este de negăsit, iar eu nu cred asta!
—Hmm... Kit se aşeză jos lângă el. Nu ştiu ce să zic... femeile nu prea sunt de încredere.
—Nu începe şi tu! Kit se ridică brusc şi se îndreptă spre bucătărie. Reveni cu o tavă unde era aşezat ceai. În orice caz, eu o voi căuta. Zise Richard şi se lăsă pe spate.
—De ce? Oamenii ăia sunt profesionişti. Dacă nu au găsit-o ei, ce şanse ai tu?
—Nu ştiu Kit, dar nu mă voi opri până ce nu o găsesc. Kit îl privi şi nu zise nimic. Arunca însă câte un ochi la scările ce duceau la etaj, iar Richard nu putu să nu observe asta. Curiozitatea lui îl făcea să se întrebe ce era acolo, mai exact în camera misterioasă. Nu trecuse de multe ori pe aici, dar acum îşi reaminti că prietenul lui se comportase astfel de fiecare dată.
Nu ştiu de ce, dar inima începu să îi bată mai repede, iar tot ceea îşi dorea era să verifice ce se afla acolo, la etaj. Anii de urmărit seriale poliţiste nu îl lăsară să guste din ceaiul adus de Kit, observând pentru prima dată grimasa de pe chipul acestuia. Era agitat, sudoarea remarcându-se în perciunii lui.
—Da... zise într-un târziu bărbatul, absent.