Băiatul din Liceu I și II

Capitolul 12

Răsăritul soarelui m-a prins cu ochii deschiși. Nu am dormit toată noaptea. În mintea mea se derulau doar cuvintele spuse de James ieri.

"Ador să îți văd zâmbetul!"  Nu știam dacă să îl iau ca pe un compliment spus din adâncul inimii sau doar i-a ieșit pur și simplu pe gură. Adevărul este că am reacționat ciudat și chiar mă simt ciudat. Nu spun că cuvintele lui mi-au displăcut, dar nici nu mi-au plăcut.

Mă ridic lejer din pat și mă îndrept spre ușa care duce spre baie. Intru și las hainele să îmi cadă de pe mine, apoi intru sub duș. Un fior îmi trece pe șira spinării când pielea mea face contact dur cu apa nici prea caldă, dar nici prea rece. Potrivită pot spune. Ies și îmi iau din șifonier o pereche de jeanși negri și o bluza gri, alături de niște teniși negri. Îmi dau o dată cu peria prin podoaba capilară apoi ies din cameră.

- Bri? aud vocea senină a mamei mele.

- Neața mamă! S-a întâmplat ceva? întreb.

- Oarecum! Tatăl tău pleacă la bunicul tău mâine.

- Și cât stă? Întreb fără sa o privesc.

- O lună! Și merg și eu cu el. Spune evitându-mi privirea.

- O lună?! O lună?! Dar peste o săptămâna încep facultatea și mi-ați promis că îmi sunteți alături!

Țip ca o descreierată. Deși în momentul ăsta, dacă m-ar vedea cineva care nu mă cunoaște, chiar as spune ca sunt o descreierată, sau mai rău o nebună. Nu puteam să înțeleg de ce soarta îmi joacă feste. În fiecare zi de când am terminat liceul le-am spus că îmi doresc să se afle amândoi lângă mine când încep facultatea. Facultatea este cea mai importantă pentru mine, iar ei au promis ca v-or fii acolo!

- Dar mamă... mi-ați promis! i-am reproșat cu lacrimi în ochii.

- Știu iubito, dar bunicul tău este bolnav.

- Încheiam aici și în acest moment subiectul ăsta. Faceți ce naiba vreți voi! Spun trântind ușa de la intrare în urma mea.

Tastez repede un mesaj Aidei să ne întâlnim la barul din colț, apoi am urcat în mașină, accelerând puternic. Nervii pe care tocmai i-am acumulat, ma face sa strâng puternic volanul mașinii și să îmi mușc cu toată forța buza de jos, pana când un gust amar îmi străpunge in gură. Francez brusc și ies nervoasa din mașină. Mă așez la masa unde obișnuiesc să stau cu Aida și Alec și aștept să mi se ia comanda.

- Hei Brianna! mă salută băiatul ce se ocupă cu comanda.

- Hei! Aș vrea un Fanta de portocale, rece.

- Sigur Brianna, imediat vine! îmi spune, apoi pleacă.

În cele din urmă ajunge și Aida care parchează și se îndreaptă repede spre mine. Se pune jos și mă întreabă ce s-a întâmplat. După un oftat prelung, încep sa scuip tot afară și să îi povestesc tot ce s-a întâmplat. După jumătate de oră, observ o figură familiară mie.

- Uite cine vine! îi spun Aidei, făcând semn din cap către Alec ce se apropie cu un zâmbet imens pe față.

- Bună fetelor! spune, punându-se lângă noi.

- Care-i faza cu chestia aia uriașă de pe fața ta? Întreb bând din sucul rece din fața mea.

- Doamne Bri! Se numește zâmbet! spune râzând.

- Nu am mai auzit acest cuvânt, scuze! spun chicotind.

***

Stau și privesc tavanul de cinci minute. Abea aștept să încep facultatea. Visam de mică să ajung la această facultate ca să îmi pot îndeplini visul. Când eram mică mă uitam la filme cu doctori și pur și simplu mă atrăgeau ca un magnet. Medicina era sufletul meu pereche, iar când am terminat liceu și am dat la facultate, radiam de fericire în momentul când am văzut că am reușit. Eu, Brianna Davis am reușit să îmi îndeplinesc visul. Parțial.

Gândul îmi zboară, din nou, la James. Trebuie să aflu neapărat de ce mi-a spus acele cuvinte. Ies, pentru a doua oară din casă pe ziua de azi și iau telefonul în mână. Îl butonez până ajung în dreptul numelui lui James și dau pe cuvântul "Apelare".

"-Alo? se aude vocea posomorâtă a lui James.

- Hei James, sunt Brianna. Am putea să  ne întâlnim în cinci minute în parcul de lângă blocul tău?

- Sigur! Sunt gata în două minute. Îmi spune, apoi se aude sunetul obișnuit al încheierii apelului."

Urc in mașină și pornesc spre parcul indicat. În mintea mea este un adevărat război. Aveam atâtea pe cap în acest moment, iar eu în loc să încerc să găsesc o soluție, mă gândesc la brunet.  Frânez brusc când în fața mea se formează o coloană de mașini. Strada era foarte aglomerata și în momentul de față nu mă ajută cu absolut nimic.

Trec zece minute bune, iar doar acum strada devine din ce în ce mai pustie. Pornesc din nou spre locație și ajung după alte două minute. Mă dau pentru a mia oară jos din mașina și ma îndrept spre parc. Mă așez pe un leagăn și îl aștept pe brunet.

- Parcă ai fii un copil mic! îmi șoptește la ureche, simțindu-i respirația pe gâtul meu.

- Hei! Haide să ne așezăm pe o bancă. Spun in timp ce mă ridic de pe leagăn și mă îndrept spre prima banca liberă, el urmându-mă.

Încerc mintal să îmi găsesc cuvintele potrivite pentru a nu se înțelege greșit sau să mă fac de râs. Deci, trebuie să aflu ce simte pentru mine.

- James, te pot întreba ceva?

- Desigur Bri! spune zâmbind.

- De ce ai spus că îți place zâmbetul meu?

Cum am putut spune o asemenea prostie? Sunt o proastă. Idioată! Idioată! Idioată!

Hei! Ce mai faceți? Mi-a fost dor de voi.

Da, am revenit! M-am gândit mai bine și nu pot să las această carte netermintă, așa că v-oi posta. Mai rar, dar postez.

Sper să vă placă în continuare și să o citiți. Aștept părerile voastre.
Pupici!