Băiatul din Liceu I și II

Capitolul 18

În drumul spre magazin, acolo unde m-a trimis mama pentru a cumpăra cele necesare pentru casă, îmi puneam mii de întrebări. Deși magazinul este destul de departe de unde locuiesc, m-am gândit să o iau pe jos. Întrebările mă măcinau în interior, dar pe dinafară zâmbeam. Toți facem asta, interiorul ne este măcinat de tot felul de întrebări, care la unele nu avem răspuns, iar pe exterior zâmbim.

Întrebările care nu voiau să îmi iasă nici în ruptul capului din minte erau: Care este scopul meu în viață? De ce nu îmi găsesc locul, fericirea, împlinirea? De ce mă simt ca și cum toată viața mea este fără sens? Apoi, mă gândesc la răspunsurile pe care, ori mi le dau singură, ori le-am auzit în decursul anilor de la familie, profesori sau prieteni.

O profesoară din liceu, când cineva din clasă punea aceste întrebări, răspundea că ne-am născut ca să învățăm, să creștem fizic, mental, emoțional, spiritual, material, să dăruim și să lăsăm ceva bun în urma noastră. Trăim ca să experimentăm iubirea și fericirea. Trăim ca să fim binecuvântați, să dăruim, necondiționat, mai departe ceea ce viața și Dumnezeu ne-a învățat și ne-a dăruit: iubire, afecțiune, înțelepciune, timp.

Pe atunci nu înțelegeam pe deplin cuvintele spune de profesoară, dar acum parcă totul este clar. Uneori, în viață, nici nu ne dăm seama când și cât de mult decădem, dar trebuie să fim optimiști și să ne gândim că fiecare are un scop pe pământ. Scutură-te. Ridică-te. Umblă. Aleargă. Zboară. Aceste sunt cuvintele care reușesc să mă țină tare în continuarea vieții mele. Sunt zile în care nu mai suport nimic și vreau pur și simplu ca rolul meu pe acest pământ să ia sfârșit, apoi îmi repet în minte, încercând să trec peste. Gata cu plânsul, disperarea, gândurile de sinucidere, frica, trecutul, ignoranța, prostia, lenea, suferința.

Nici nu mi-am dat seama, din cauza gândurilor, când am ajuns în fața magazinului și am intrat înăuntru. Îmi iau un coș și încep să îl împing prin incinta magazinului, căutând ceea ce mama mi-a cerut să cumpăr. Ajung la raionul cu lactate și pun în coș lapte, apoi mă îndrept spre următorul raion și iau ouăle și tot ceea ce are nevoie mama pentru un tort. Deși pare o zi cât se poate de obișnuită, astăzi este ziua când m-am născut, acum nouăsprezece ani. După ce iau tot ce îmi amintesc, mă îndrept spre casă, pentru a le plăti.

În timp ce îmi așteptam rândul, ceva mi-a atras atenția. Pe lângă faptul că afară ploua tare, o fată și un băiat, care părea că sunt împreună se certau. Între timp, doamna cu un zâmbet imens pe față, îmi trece produsele, punându-le în pungă. Plătesc zâmbindu-i, apoi ies din magazin, ținându-mi privirea spre cei doi. Fata părea destul de afectată, iar cu lacrimi în ochii ei de un albastru ce i-ai putea observa din depărtare, striga la băiatul masiv din fața ei care nu exprima nimic.

Exact când am trecut de ei, un zgomot puternic, urmat de un suspin, își face prezența în liniștea ce era afară. M-am întors ca un vârtej și am rămas uimită când am văzut ce tocmai s-a întâmplat. Fata de mai devreme, era acum căzută pe jos, plângând, iar băiatul se uita la ea cu un rânjet pe față. Nu mai stau să mă gândesc la ceea ce ar trebui sau nu să fac, pentru că mă trezesc lângă ei.

- Idiotule! Cum ai putut să dai în ea? strig la el, ajutând-o pe fată să se ridice.

- De ce te bagi? Vrei și tu? întreabă idiotul rânjind.

Nu-i răspund. O ridic de pe jos pe fata de lângă mine și vreau să plec, dar acel idiot mă prinde de mână, atât de puternic în cât să scoată de la mine un scâncet de durere. Se uită la mine cu ură și ridică mâna să mă lovească. Speriată, închid ochii și aștept ca palma lui să facă contact dur cu fața mea, dar întârzie să apară. Îmi deschid ochii doar pentru o clipă și văd că palma lui este oprită de o mână.

- Lasă mâna jos sau rămâi fără ea! se aude o voce de băiat, cunoscută mie.

Băiatul ce mai avea încă puțin să mă lovească, îmi eliberează mâna, spre surprinderea mea, și se întoarce spre băiatul care m-a salvat. Nu puteam să îi văd fața, deoarece avea o glugă neagră ce o acoperea. Se vedeau doar buzele ce se mișcă încet, spunându-i ceva băiatului de mai devreme. Se întoarce spre mine și își cere scuze mie și prietenei sale pe care a lovit-o, apoi pleacă.

- Ești bine? o întreb pe fata a cărui nume nu l-am aflat.

- Da, îți mulțumesc. Mă cheamă Stacy, îmi spune zâmbind fals.

Eram conștientă că palma primită nu era chiar atât de slabă, deoarece o urmă ușoară mov i-a rămas pe fața-i palidă. Îmi era milă de ea, așa că i-am oferit un zâmbet cât se poate de călduros și i-am spus că mă cheamă Brianna. Băiatul care mi-a luat apărarea a dispărut ca prin minune, exact când voiam să îi mulțumesc pentru ajutor. Mi-am luat cumpărăturile lăsate pe jos și mi-am continuat drumul spre casă. I-am lăsat numărul meu lui Stacy, apoi ne-am despărțit, ea mergând prin altă parte.

Hei!
Am revenit! Sper să vă placă acest capitol și aștept voturile și părerile voastre. Cine credeți că este cel ce a salvat-o pe Bri a noastră? Aștept numele lui într-un comentariu.
Pupici.