Apel la 00:00

‹LXIII**›

     Ultima oră.
Ultima șansă de a vorbi cu Loren.
Mi-am aruncat toate lucrurile in dulap. Era vineri, nu mai avea rost sa le car pe toate după mine.

O căutam cu privire prin jur, dar fara rezultat. Am iesit pe usile liceului, in fata fiind din nou parcată masina aceea.
Ma așezasem iarăși pe banca din fata, așteptând sa apăra fata, dar nimic. Trecuseră o jumatate de ora si totuși nu a aparut. Era destul de ciudat, toate orele se terminase acum o oră.

     Imi ere frig asa ca am plecat. Ajunsa la zece metri distanța, masina începuse si ea sa se deplaseze, dar cu o viteză mică.
Mergeam deja de zece minute si mașina încă mergea in urma mea.
Începusem sa ma panichez într-un fel, aveam îndoieli in privința asta.

     Ma oprisem in mijlocul trotuarului si ma întorsesem cu fața spre mașina, se oprise la cateva secunde distanța dupa ce ma oprisem si eu. Era din ce in ce mai bizară situația.
     Începusem sa merg din nou, dar șiretul mi se dezlegase si a trebuit sa ma aplec să-l leg. In spatele meu se auzise cum cauciucurile mașinii începuse sa accelereze si motorul sa se audă din ce in ce mai aproape.

     A frânat brusc, era chiar in stânga mea. M-am ridicat si am aruncat o ultima privire cand geamul șoferului se lăsase in jos. Dădusem din nou de fața ta. Fața ta care cere pumni. Câte un pumn pentru fiecare data cand mai rânjești asa.
Imi ridicasem o sprânceană nedumerită, dar tu ai inceput sa vorbești, eu intrând mai tare in ceață.

— Vrei sa te duc acasă? Aveai pe fața acel zambet care te dădea jos din picioare.
Deși se întunecasera afară, nu aveam de gand sa urc cu tine in acea masina.
Cum poti sa ma aburești atat de tare in cateva minute?

— Mm...nu cred ca ar fi o idee buna. Spun evitând.

— O, haide! Nu e ca si cum nu ne-am cunoaște.
Tocmai ai recunoscut ca ne cunoaștem? Deci vei recunoaște ca tu ma sunai? Voiam sa scot cat mai multe de la tine.
Ai coborât din masina si te-ai rezemat de aceasta băgându-ti mainile in buzunare.

— Ne cunoaștem?
Fac pe proasta. Nu ca n-ai fi, ma mustră conștiința.

— Sigur. Doar n-ai uitat de mine. Pe mine m-ai întrebat cat e ceasul in curtea liceului. Spui chicotind.

Nu pot sa cred ca si de data asta ai reusit sa te scoți.

— Aa, da, imi amintesc de tine.
Iti răspund prefăcându-ma încontinuare.

— Deci...?

Ma uitam cu o oarecare teamă la mașina, încă nu stiam de ce esti in stare, Aiden.

— Daca nu vrei cu masina, mergem pe jos, o fata ca tine n-ar trebui sa fie lăsată sa meargă singura seara.
Spui zâmbindu-mi sincer si privindu-mă intens. Prin ochii tai revăd oceanul si cerul senin. Un fel de tablou pictat pe o perlă.