Apel la 00:00

‹LXXIV***›

— ...Si iată-te aici.
In momentul acela am uitat sa respir, am uitat cine sunt si cum ma cheamă.
Am deschis gura pentru a spune ceva, dar nu a ieșit niciun sunet.
Eram mai mult decât fericita ca el simțea asta pentru mine. Nu eram singură care are sentimente in toata amețeala asta.
Dar totuși eram si confuză.

— Aiden, eu...
Am luat o pauza pentru a ma gândi ce as putea spune, inteligent, dar mi-a tăiat-o înainte de a mai spune ceva.

— Da, da...stiu Cara. Va urma o replica din aia "Ar trebui sa stai departe de mine, aduci doar belele, nătărăule."
Încerca sa adopte o voce de fată, am mustăcit pentru a nu ma bufni rasul. Eram nervoasă, el ma ascultase cand i-am spus ca m-am îndrăgostit de el?

— Esti un nătărău! M-am răstit la el.

— Vezi, ți-am zis eu ca asa se va întâmpla.

— Nu m-ai lăsat sa termin. Daca nu m-ai ascultat atunci, iti mai repet odată. Sunt îndrăgostită de tine, idiotule. Țip ultima parte.
A mărit ochii, n-am mai așteptat nici o secundă. Poate toată îndrăzneala mea o sa ma ducă la probleme, dar cui ii mai pasa?

     I-am luat fața in palme si mi-am lipit buzele de ale sale. Am stat cateva clipe, era surprins si sinceră sa fiu, eu eram mai surprinsă de ceea ce am putut sa fac. Dar nu regretam.
Mi-a raspuns imediat la sărut, ceea ce ma bucura.
Mâinile sale au ajuns pe talia mea trăgându-mă mai aproape de el. Atât de aproape încât am ajuns in poala sa.
Am oprit sărutul din cauza lipsei de oxigen. Și-a înconjurat mainile strans pe mine, mi-am băgat fața in scorbura gâtului sau pentru ca eram roșie ca un rac. Mi-am înconjurat si eu brațele in jurul umerilor sai.
L-am auzit chicotind.

— Ai înroșit? Ma întreaba șoptindu-mi in ureche.

— Ce? Nu, normal ca nu! Încercam sa ma apar.

— Uită-te la mine!

— Nu!

— Uită-te!

— Nu!

Am aruncat o privire spre fereastra mare observând ca ploaia se oprise. M-am ridicat din poala lui, ma privea ciudat. Mi-am trecut mana prin par care încă era ud leoarcă.

— Ar trebui sa plec. S-a încruntat.
M-a apucat de mâna si m-a tras înapoi in poala lui.

— Nu încă. Nu azi.
Ochii mi s-au mărit.

— Aiden, trebuie sa ma duc acasă, sa fac o baie si să mă schimb.

— Dar poti face asta si aici.

— Ce? Nu!

— Ba da.

— Nu, nu e politicos. N-am nici haine si...uff...trebuie sa ma duc acasă.

— Ba este, esti iubita mea. Ar trebui sa începi sa te obișnuiești să-mi porți hainele.
Am rămas blocată, ma numise iubita lui ceea ce ma făcea sa ma simt...atât de bine.

Am mai stat cateva zeci de minute vorbind. Am urcat sus dandu-mi un tricu de-al sau.

— Ar trebui să-ți vina ca rochița. Imi zâmbește.
I-am mulțumit si am fugit imediat in baie facandu-mi duș.
Imediat dupa ce am iesit m-am îmbrăcat cu tricoul sau. Imi ajungea, într-adevăr, până la jumătatea coapselor.
Am ieșit din baie dând imediat cu ochii de el.

M-a privit intens preț de câteva momente. S-a apropiat de mine si și-a așezat mainile pe talia mea.
Buzele noastre s-au unit, sărutul devenind din ce in ce ma pasional. Un sărut prin care recuperam tot timpul pierdut unul fara celălat.

— Te iubesc! Mi-a mărturisit privindu-mă in ochi. Niciodată nu am simțit ca cineva imi spune asta cu mai multă sinceritate ca acum.

— Te iubesc! I-am mărturisit si eu din toata inima. Stiam ce urma, stiam ce se v-a petrece in aceasta noapte.