Apel la 00:00

‹LXIII***›

     Eram pusă pe gânduri, nu știam dacă sa accept sau daca nu, dar totuși cred ca era ultima mea sansa sa aflu cat mai multe despre tine.

— Ok, nu am nimic de pierdut, cred...
Bine, decât virginitatea, viata, probabil lumea asta, dar nu-i bai...

     Am inceput sa mergem in liniște cu același pas. Era atâta liniște in jurul nostru. Practic mergeam cu o persoana necunoscuta mie.
Ma holbam la el si cand isi întoarce capul imi mutam imediat privirea in direcția opusa. Eram ca in desene animate.

— Și...câți ani ai?
Sparg eu ghiața. Își scosese din buzunarul din spatele blugilor un pachet de țigări si din buzunarul geții o brichetă. Tu fumezi, Aiden? Ma uitam ca la cel mai fascinant film, la tine. Erai o producție noua pentru mine. Ceva cu totul si cu totul diferit.

Ți-ai dus țigara intre buze dându-i foc capătului opus. Iti urmăream fiecare mișcare, fiecare gest. Parcă orice făceai tu era diferi fața de ceea ce face oricare alt baiat. Imi pierdusem șirul gândurilor, eram cu totul si cu totul in alta parte.

— 19
Ma uitam nedumerită, nu aveam idee despre ce vorbea.

— 19, ce?

— 19 ani. Spui la fel de simplu. Eram extrem de jenată, ma simțeam atat de penibil. Deja ma făcusem de ras in numai cateva minute. Cum e posibil asa ceva?
Am mormânt ceva indescifrabil si am facut pe indiferenta deși obrajii imi ardeau.

     Odată cu răspunsul lui a reapărut si nedumerirea. La 19 ani nu avea cum sa fie la liceu, nu avea de unde sa stie ce fac eu daca nu era in liceu cu mine. Deci el nu e Aiden al meu? Asta e imposibil!

— Ăm...și...mm...tu esti la liceu? Speram sa nu fie vreun repetent si speram sa nu-l facă sa se simtă prost.

— Nu, normala ca nu! Sunt la facultate. In primul an la drept.
Eram uimită, era ceva ireal. Cu totul ireal. Deștept si frumos, ce mai vrei de la viața?

     Inca aveam mari îndoieli daca era sau nu Aiden. Aveam un plan. Trebuia sa ii trimit trei mesaje si daca telefonul sau o sa sune de trei ori, el era. Am deblocat telefonul si am tastat prin buzunar mai multe litere alandala. O data, de doua ori si a treia oară.
Soneria telefonului sau se făcuse auzită. Il scoseseră din buzunar uitându-se încruntat la ecran mai apoi la mine. Ridicasem pur si simplu din umeri.

— S-a întâmplat ceva? Întreb fara nici o reținere.

— Absolut nimic. Imi raspunde fara a exprima vreo stare.

     Fumul ieșea printre buzele sale. Ma tenta, voiam si eu o țigară si buzele lui, dar cum am spus, o țigară.

— Imi dai si mie...o țigară?

Te uitai la mine. Aveai o privire dură si aspră.

— Nu
Spui si imi sufli tot fumul in fața.

— De ce?

— Pentru ca tu n-ai voie.
Cat tupeu are asta micu', evitând faptul ca e mai mare ca mine si ca vârsta si ca înălțime.

     Afara era deja foarte frig, vântul se înteți destul de rau. Eram atat de pierdută in gânduri pana cand am simțit ceva călduros pus peste umerii mei. Era geaca ta neagră de piele. Mirosul ei de tutun si parfum bărbătesc imi inundau simțurile. Era un miros extraordinar.

Tu mai aveai pe tine doar un tricou negru care iti contura bine brațele și mușchii.

— Nu-i nevoie, casa mea e in josul străzi si...

— Stai asa si taci, n-ai vrea sa răcești. Erai într-un fel autoritar, dar foarte protector. Se simțea in vocea ta ca nu o spuneai cu răutate.

Ajunseseram in fata casei mele in tăcere.

— Iti mulțumesc ca m-ai adus acasa, Aiden...

Si apoi mi-am dat seama ce prostie spusesem.