Apel la 00:00

‹LXX›

     Nenumărate bătăi in ușă m-au făcut să mă ridic din pat. Eram nervoasă si somnoroasă. Aveam nevoie de odihnă, atât de mult cer?

— Viiin! Am strigat de pe scări.
Nici nu-mi pasa ca sunt in pijamale, doar voiam sa vad ce nebun este si să ma intorc înapoi in pat.

— Moris? Ce faci tu aici la ora asta? De-abia e ora...
Dar ma întrerupe el continuând fraza mea.

— 12 după-masa.
Continua dupa ce imi analizează pijamalele roz cu buline albe. Eram conștientă de cum arăt, mai ales cu parul ciufulit si cu balele curgandu-mi.

— Cât? Spun și ma apuc cu mâinile de cap. Am inceput sa alerg pe scări pentru a ajunge in camera mea.

— Stai, unde fugi? Strigă în urma mea.

— Sa ma schimb, trebuie sa fiu la liceu intr-o oră. Strig si eu înapoi.
M-am schimbat cu cea mai mare viteză. Niciodată nu m-am mișcat mai repede. Am coborât jos in fugă dând din nou de Moris.

     Mă privea într-un fel ciudat, in felul ala in care iti vine să-ți dai numai palme la câți idioți ai in jur.

— Dar Cara, astăzi e sâmbăta. Imi spune calm.
Gura mi s-a deschis larg.

— Si tu acum imi spui? Ma răstesc la el.

— Pai ți-aș fi spus, dacă mi-ai fi dat ocazia! Se răstește si el la mine.

— In fine, pai si tu ce faci aici? Mă intorc spre el privindu-l mai atent.
Parul blond-saten era bine aranjat si hainele lui nu erau cu ceva mai deosebit decât de obicei.

— In primul rând ai fi știut ca vin daca ai fi raspuns la telefon si doi, am venit să-ți povestesc reacția Sarei.

— Ok. L-am poftit in bucatarie, cat timp el vorbea, eu imi preparam micul dejun.

     Am inceput sa mănânc, încercam să-l ascult, dar gândul meu era cu totul si cu totul in altă parte. Mai zâmbeam din când in când sa dau impresia ca ascult.
Ma gândeam unde mi-ar putea fi telefonul, chiar daca imi mai scapa gândul uneori la Aiden.
Neatentă fiind m-am împiedicat si am vărsat sucul pe bluza băiatului din fata mea.

— O, imi pare asa de rau! Spun încercând sa usuc bluza cu un șervețel de bucatarie. Neinspirat.

— Nu-i nici o problemă, il voi pune pe calorifer si se v-a usca. Spune dându-și bluza jos. Am continuat discuția, fiind atentă de data asta.

— Nu pot sa cred! Chiar au bătut-o cu bulgări, cu toții? Il întreb râzând.

— Da sa vezi ce fața avea.
Discuția ne-a fost întreruptă de sonerie. Măcar cineva stie sa folosească soneria. M-am ridicat, am pus vasele in chiuveta si m-am întreptat spre ușa.

Am deschis-o, pun pariu ca fața mea s-a luminat instant.

— Bună, Aiden! Spun zâmbind larg. Mi-a întors gestul.

— Buna, Cara! Probabil ți-a cazut telefonul din buzunar, l-am găsit in mașină si am venit sa ți-l înapoiez.

— Oh, pai mulțumesc mult, chiar nu stiam pe unde este. Discuția a fost întrerupta in cel mai nepotrivit mod posibil.

— Hei, cine era? Isi face apariția Moris. L-am observat imediat pe Aiden incordandu-se.
S-a încruntat la vederea băiatului fara bluza si s-a uitat urat la mine.

Doar s-a întors pe călcâie si a plecat, am alergat imediat dupa el oprindu-l.

— Stai, asta nu e ceea ce pare. Adică...începeam sa ma bâlbâi, era foarte înfricoșător cand era nervos.

— Pare ca esti o ușuratică care e înstare sa și-o tragă cu toti. Asta pare. Nu esti deloc diferită de Sarah. Am rămas cu gura cascată. Ochii ma înțepau, nu ma așteptam la asta din partea lui.
Imediat palma mea a facut contact cu obrazul lui.

— Dispari! Nu pot sa cred ca tu asta crezi. Spun si ma întorc rapid in casă.

I-am spus lui Moris, ca nu mai am starea necesara de nimic si a plecat, moment in care am dat undă verde lacrimilor.