Apel la 00:00

‹LXVI›

  

     Voiam sa merg puțin sa ma plimb. Am constatat ca nu merit sa plâng pentru cineva care ma crede o nesuferită.
Deși nu voiam sa plâng, trebuia să-mi limpezesc cumva gândurile.
Afara era un strat subțire de zăpada, si încă continua sa ningă. Se întunecaseră.

     Ma îmbrăcasem destul de subțire pentru vremea asta. Imi luasem geaca subțire de toamna, niciodata nu mi-au placut cele lungi si foarte groase. Fesul il aveam tras doar pe jumătate de cap si in picioare aveam ghetele.
Arătam într-un mod caraghios pentru aceasta vreme, dar spre norocul meu nu era nimeni pe drum.

     Am ieșit, închizând in urma mea ușa cu cheia.
Nu aveam nici cea mai mică idee unde ma îndrept, pur si simplu am luat-o la pas prin oraș.
Încercam sa ignor frigul ceea ce era aproape imposibil.
Neoanele se aprinseseră, rar mai vedeam câțiva oameni trecând.
Ningea atât de frumos.

     Prinsă in gânduri si fermecată de micuții fulgi argintii, nici nu-mi dădusem seama ca ajunsesem in parcul din partea cealaltă a orașului. Eram uimita cat de mult putusem sa merg pe jos fara oprire.

     Am înghețat cand am văzut o umbra ceva mai mare aproape de a mea si încă se apropia. Picioarele imi erau blocate si oricât de mult imi doream sa fug, nu reușeam. Eram mai rau decât o statuie.
Imi tot strigam in gând sa fug, dar nimic. Nicio mișcare. Ce dracu' e in neregulă cu mine?

     Pașii se opriseră exact in spatele meu. Ii puteam simți respirația in ceafă. A stat in spatele meu in jur de un minut.
Ce a urmat era demn de tot rasul. Mi-a tras fesul pe ochi. Asta face un criminal? Trage căciuli pe ochi?

     M-am întors, mai apoi mi-am dat fesul de pe ochi. Cand am văzut cine era am inceput sa respir si sa trag cat de mult aer pot in plămâni. Imi ținusem respirația in tot acest timp, un timp record pentru mine.

— Esti dus cu capul?! Țip exasperata începând să-l lovesc cu fesul. Rasetul sau s-a facut imediat auzit.

— Care dintre ele? La auzul cuvintelor simțeam cum ma făcusem mai roșie ca un rac. Asta-i nebun?

— Nesimtitule! Esti nebun, ma jur!

— Jura-te in fața altarului ca vei fi a mea!
Tocmai ce spuneam, dement...

— Doar daca as fi bătuta.

— A, pai se poate rezolva. Eu voiam sa fiu drăguț, dar fie ca tine.

Ma uitam in alte parti pentru ca si pe mine ma bufnise rasul.

— Vreau sa dispari!

— Zâmbetul tau nu spune asta.
Mi-o întoarce.
Ce talent are.

— Lasă-mă! Nu mai sunt nesuferită?

— Ba da, o nesuferită frumoasă. Ai uitat de frumoasă.
Imi atrage atenția.

— Wow, asta da compliment. Toate fetele ar muri sa audă asa ceva.

— Ce cauți la ora asta pe strada si tocmai in partea asta a orașului, domnișoara ?
Ce te interesează?

— Nu e așa de tarziu. Incerc sa ma scot într-un fel sau altul.

— E unsprezece fără cinci. Spune uitându-se la ceasul de la mana.
Ce? Imi căzuse fața, probabil aveam bărbia pana la genunchi.

— CEE?! Nu se poate!
Ma luase de mana si începuse sa ma tragă dupa el.

— Ce faci? Il întreb, ce naiba ii mai trecea prin cap.

— Te duc acasă, haide!

— N-am de gând sa merg in aceiași mașina cu tine. Sub nici o forma!

— Mașina mea e in service.
Spune evitând.

— Ai făcut acciden, fraiere...

— Nu, dar cand te-am dus acasă data trecută am uitat-o parcată pe locul de handicapați. Mi-au ridicat-o si mi-au avariato.
Imi explică scărpinându-se la ceafa.

Ma bufnise rasul, asta era ultima pe care o auzisem. Numai din cauza mea. Si tot eu eram suparata pe el.

— Dumnezeule!