I hate you...but I love you

Taeyeon

*Iris*
*Luni*
Mă trezesc şi mă îmbrac rapid. Cobor în bucătărie pentru a lua micul dejun. Mă opresc când simt miros de omletă. Intru şi rămân pe loc uimită să o văd pe mama acasă. De obicei la ora asta era deja plecată. Se întoarce zâmbitoare şi mă întreabă:
-Vrei omletă?
-Da, te rog.
După ce termin de mâncat îmi iau rămas bun de la ea şi plec. Brrr! Vântul sufla rece. Mă îndrept spre şcoală având în cap un singur lucru: Trebuie să vorbesc cu Taeyeon.
Cât ai zice peşte ajung la şcoală. Toți elevii de pe holuri se opresc şi se uită cu aspecte palide şi speriate la mine.
-Nu e moartă?
-Cum e posibil?
-Este fantoma ei?!
-Auăleu! O să ne bântuie!
Încerc să nu le dau atenție. Cineva mă împinge puternic. Mă întorc şi văd un băiat care mă privea confuz şi spune:
-Nu eşti fantomă?
-Nu, imbecilule...
Fără să mai adaug altceva plec. Mă opresc când aud un râs enervant de cunoscut. Mă întorc şi o văd pe Taeyeon vorbind cu Hyuna şi râzând. Nu pare să mă fi observat. Îmi iau inima în dinți şi mă îndrept înspre ea.
-Hei, Taeyeon!
Amândouă se opresc din a mai zâmbi şi se întorc şocate spre mine. Taeyeon mă măsura din cap până în picioare plină de dezgust.
T:-Ce vrei?
-Trebuie să vorbim.
T:-Nu am ce discusta cu tine, ratato!
-O, ba eu cred că ai.
Mă apropii încrezătoare de ea. Taeyeon se enervează şi mă împinge strigând:
-Cine te crezi?! Nu ai niciun drept să te apropii de mine!
-Taeyeon vreau să ştiu de ce ai făcut-o.
T:-Nu ştiu despre ce vorbeşti.
Se vedea de la o poştă că juca teatru.
-O, ba eu cred că şti despre ce vorbesc. Ai nevoie să îți reîmprospătez memoria? Serios acum! Cum ai putut să trimiți un asasin pe urmele mele şi apoi să îi anunți pe toți că sunt moartă?!
Elevii de pe hol s-au oprit şi se holbau la noi. Privirea ei care se presupunea a fi confuză se transformă în una plină de superioritate. Formează un rânjet enervant.
T:-Pentru că pot.
Îmi aruncă plină de ură cuvintele. Îi face semn lui Hyuna şi îmi întorc spatele şi pleacă. Nu pot să o înțeleg deloc pe fata asta. Elevii au început să se disipească. Simt o mână pe umărul meu drept. Mă întorc.
-Mira!
Mi:-Iris!
Ne luăm strâns în brațe.
Mi:-Eşti bine? Ce a fost faza aia cu Taeyeon?
-Trebuie să aflu ceva de la ea...
Mira se uita atât de confuză la mine.
Mă apuc să îi povestesc pe scurt tot ce s-a întâmplat. Mira era cu gura larg deschisă şi vizibil roşie de furie.
Mi:-Ce dementă! Numai să pun mâna pe ea! Am să îi aranjez eu mutra aia retuşată!
Încep să râd. Ce m-aş face eu fără ea.
Apoi realizăm amândouă că clopoțelul sunase demult şi că noi suntem singurele care mai stăm pe holuri. Intrăm amândouă la ore.

*Pauză*
Ies răsuflând de uşurare. Ora asta parcă a durat o veşnicie. Mă plimbam fără o direcție anume pe holurile şcolii. Mă gândeam la Taeyeon. Tresar când simt două brațe în jurul taliei mele. Mă uit şi zâmbesc când îl văd pe Sehun.
Seh:-Mi-a fost dor de tine, iubito.
Încă mă înroşesc când mă strigă aşa. Nu m-am obişnuit încă cu apelativul ăsta. Îl sărut.
I:-Şi mie de tine.
Auzeam multe şuşoteli în jur, dar ştii ceva nu îmi pasă. Pot să vorbească ce vor. Multe priviri feminine erau ațintie asupra mea. Mă priveau geloase. Asta e. Ne plimbam ținându-ne de mână.
Seh:-Cum a mers cu Taeyeon.
-Nu prea bine...
Seh:-Fata asta e o bătaie de cap. O să găsim noi o soluție.
Se sună. Sehun se apleacă şi îşi presează buzele de fruntea mea. Înainte să intru în clasă m-am dus la toaletă, dar înainte să intru m-am oprit pentru că auzeam plânsete. Deschid uşa şi încremenesc când o văd pe Taeyeon toată plânsă. Rimelul îi era tot scurs pe obraji. Ce face?! Ochii mi se măresc când o văd cu o lamă însângerată în mână. Îşi ținea încheietura mâinii drepte deasupra chiuvetei. Sângele i se scurgea încet.
-Taeyeon!
Mă năpustesc asupra ei şi îi smulg cu greu lama.
T:-Lasă-mă! Dispari! De ce nu dispari odată?!
-Nu te pot lăsa în starea asta.
Aduc puțină hârtie igienică şi o presez deaspura rănii. Taeyeon se uita cu o privire neutră la mine.
T:-De ce faci asta?
-Cum?
T:-De ce mă ajuți?
-Pentru că spre deosebire de alții eu încerc să-i ajut pe cei care suferă.
Se uita în altă direcție. O las să îşi preseze mai departe rana şi plec. Intru în clasă. Super. Am uitat că aveam engleză acum. Profa mă fixa nervoasă cu privirea.
P:-Domnişoară. La ora asta se intră în clasă?
-Îmi cere scuze de întârziere.
Mă duc la loc.
P:-Ai văzut cumva pe unde umblă Taeyeon?
-Era la baie. A zis că vine imediat.
P:-Bine...
Se întoarce bombănind. Eu mă uitam în gol şi mă gândeam la cele întâmplate. Orele s-au terminat destul de rapid. Totuşi îmi fac griji pentru Taeyeon. Nu a mai apărut. De ce îmi fac griji pentru ea? Ea este până la urmă nebuna care a trimis un asasin pe urmele mele şi care m-a înjoşit mereu în cele mai urâte moduri.
posibile.
-Hyuna? Ai văzut-o cumva pe Taeyeon?
H:-Ce îți pasă ție, jigodie? Hai, marş!
Ce cur*ă. Sehun apare împreună cu Baekhyun, Chanyeol, Kai şi Mira.
Chan:-S-a întâmplat ceva?
I:-Trebuie să o găsim pe Taeyeon.
Toți se uită la mine ca la felul 14.
-Mă tem că o să îşi facă ceva...
Bae:-Stai puțin că nu mai înțeleg nimica. De ce ți-ar păsa ce face Taeyeon acum?
Se uitau cu toții la mine ca la o nebună.
-Ştiu cum sună, dar înainte de ora de engleza am surprins-o încercând să îşi taie venele şi după aceea nu a mai apărut la ore.
Chan:-Las-o să facă ce vrea. Merită.
Au dreptate, dar eu nu pot să stau aici nefăcând nimica. Chiar dacă ne-am urât întotdeauna asta nu înseamnă că vreau să i se întâmple ceva. Eu nu sunt ca ea.
-Eu am să o caut. Dacă vreți să mă ajutați bine, dacă nu plecați.
Sehun mă prinde de mână.
Seh:-Unde crezi că pleci fără noi?
Mi:-Da. O să te ajutăm.
Toți dau din cap afirmativ aşa că iată-ne căutând-o pe Taeyeon. Mă uitam prin toate clasele existente în şcoala asta. Mă opresc când aud un plânset. Vine din vestiarul fetelor. Intru. O văd pe Taeyeon stând pe bancă cu spatele la mine. Nu cred că m-a auzit venind. Ce ține acolo? Mă apropii şi realizez că ținea în mână o poză. Era cu o femeie. Era foarte frumoasă. Avea părul şaten, lung şi cu bucle. Ochii ei erau verzui şi avea un aspect foarte îngrijit. Îmi scapă din greşeală întrebarea:
-E mama ta?
Taeyeon tresare. Se uită puțin deranjată la mine, apoi se uită din la poză şi o pot vedea zâmbind.
T:-Da...
-Pot să ştiu cum o cheamă?
T:-O chema Carolin. Era...era cea mai extraordinară mamă. Obişnuiam să avem vinerea seara fetelor. Mergeam la mall şi ne luam haine sau mâncam la un restaurant.
Nu am mai văzut-o niciodată aşa. Avea o sclipire în ochi. Parcă era cu totul altă persoană.
-Ce a pățit?
Privirea ei se întunecă.
T:-A avut un accident de maşină in care şi-a pierdut viața...
-Îmi pare rău...
T:-Iris dacă mai are vreo importanță...îmi pare rău.
O privesc perplexă. Tocmai a zis că îi pare rău. Sper că nu visez.
Mă aşez lângă ea.
I:-Vreau să ştiu de ce în toți aceşti ani m-ai urât atât de tare?
T:-Polițiştii au spus că cel care a produs accidentul a fost Richard White.
Parcă vedeam negru în fața ochilor. Tata? Cum?! Ce naiba!
Taeyeon a început să plângă din nou.
T:-Ştiu că nu ar fi trebuit, dar te-am învinovățit pe tine pentru ceea ce a făcut tatăl tău. Mi-a răpit unica persoană la care țineam. I-am urât pe polițişti că nu l-au închis. E-eu am crezut că dacă o să îți fac rău ție o să îi fac rău automat şi lui.
-Tatăl meu a plecat din țară...el a divorțat de mama.
Taeyeon îşi ia capul între mâini şi începe să plângă şi mai tare. O iau în brațe. Îi simțeam mirarea. Și eu eram la fel de mirată de gestul pe care îl făceam, dar am simțit că asta ar fi trebuit să fac.
Taeyeon se uită la mine. Eu îi zâmbesc şi îi spun:
-Te iert.

Salutare. Cum vi se pare capitolul? Sper să vă placă şi să votați. Oricum vreau să vă mulțumesc. Am ajuns locul 94 la categoria dragoste😘😘😘 Fără voi nu aş fi putut să ajung aici. Vă mulțumesc şi spor la citit😉